Profesorul Aurel Dorcu s-a stins din viață pe 4 septembrie 2009. A fost pentru sute de botoşăneni punctul luminos către care paşii se îndreptau spre a primi îndrumare, spre a învăţa bucuria de a fi prin muzică, prin culoare.

Aurel Dorcu nu a fost doar un mare iubitor de muzică, de pictură, de oameni frumoşi. A fost şi un om cald, un bunic târziu şi un ghiduş care a găsit bucurie în faptele mici ale zilei, în joaca sprinţară a unui copil, într-o prietenie pe care şi-a ales-o în ultimii ani ai vieţii. Alegea oamenii cu acribia și responsabilitatea colecționarului. Pentru Profesorul Aurel Dorcu, un om  prețuia asemenea unei opere de artă.

”Nu a dorit să fie o povară pentru nimeni”

"Domnul Profesor Dorcu ca un dor nesfârșit”, după cum scria în urmă cu câțiva ani un bun prieten al legendarului Profesor.

”Din păcate, nu a vrut să mai trăiască. Nu a dorit să fie o povară pentru nimeni. Bunul simț este o calitate rara avis astăzi. El avea prea mult bun simț. Meschinăriile celor din jur îl destabilizau. Îl uluiau pentru că nu putea să gândească meschin”, continua același bun prieten, prof.univ.dr. Corneliu Iațu, care i-a fost și elev la ”Laurian”.

”Botoșani și Laurian însemnau totul pentru el. Și le-a dat totul. Fără opreliști sau regrete. Și Eminescu era un zeu pentru domnia sa. De aceea, cele mai valoroase tablouri au fost donate muzeului de la Ipotești. A fost ultimul său omagiu pentru Eminescu. Dar ce omagiu! (…) În inimile noastre este prezent permanent și așa trebuie să fie. A aparținut unei generații poate umilite de un regim politic, dar care a căutat să compenseze prin cunoaștere, cultură deosebită, dar mai ales prin apropierea de oameni. Știu că lucra la o nouă carte însă era foarte exigent. Nu a mai reușit să o termine. Dar ne-a lăsat o carte permanent deschisă despre frumos. Și cred că asta este moștenirea cea mai de preț pe care o avem",

Corneliu Iaţu, prorector al Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi și preşedintele Societăţii Române de Geografie.

(Prof. Aurel Dorcu)

”Stau la Botoșani fiindcă iubesc locul acesta”

”La blocul S7, unde stă profesorul Aurel Dorcu, ajungem prin mirosul de tei, pe sub bolțile copacilor bătrâni, îndrumați de o fetiță cu obraji foarte rotunzi. Profesorul Dorcu vine din spița de cărturari adevărați de care vom avea nevoie mereu. Chiar și în viitorul extraplanetar. Poate atunci mai mult ca oricând”.

Sunt cuvinte pe care romancierul George Bălăiță (1935-2017)  - sub genericul ”Scriitori la microfon” – le-a citit în ziua de 7 februarie 1980 la Radio București, în pauza concertului Orchestrei Radioteleviziunii Române.

”Stau la Botoșani fiindcă iubesc locul acesta”, spunea Profesorul Aurel Dorcu.

Iar la Botoșani, concluziona George Bălăiță, ”niciodată nu s-a pierdut interesul pentru cultură”.

Și continua, citind la microfon:

”Există o tradiție, un climat, o înțelegere pentru spirit, pentru artă. Atâția oameni mari s-au ridicat și au plecat de aici. Afară de Eminescu, Iorga, Luchian, îmi amintesc de numele matematicianului Pompei, de Sanielevici, Grigore Antipa, Brândză și alții.

Există aici un sol fertil, o febră a sufletului care primește cu o lăcomie fericită cultura și o înapoiază înzecit. La concertele filarmonicii, la teatru, sălile sunt întotdeauna pline. Librăriile luate cu asalt. Mulți tineri sunt totdeauna prezenți. Discurile, cărțile, albumele de artă dispar în ziua apariției”.

Mărturia romancierului George Bălăiță este cu atât mai impresionantă cu cât, consemnată în urmă cu peste 40 de ani, ne introduce în universul intim al Profesorului: casa în care Aurel Dorcu adunase o adevărată colecție de artă.

”Casa profesorului Dorcu, profesor emerit, este plină de cărți și tablouri: Luchian, Tonitza, Pallady, Petrașcu, Dărăscu, Băncilă, Catargi, Ștefan Popescu. Pânze prețioase, adunate o viață, păstrate cu evlavie. Nu multe, dar cu atât mai prețioase, cu cât fiecare în parte este săpată adânc în sufletul său.

De altfel, prin vocație, iubit de generații succesive de elevi, de o vârstă când unii sunt sătui peste cap de ore și așteaptă pensia, profesorul Dorcu este inițiatorul unor cercuri de studii care sunt adevărate mici universități populare.

Folosind discuri, reproduceri din albume, cartea rară, ducând informația până la erudiție și stârnind interesul multor categorii de oameni, de la elevi la medici și ingineri, el ține prelegeri de cultură, pe teme largi.

Îl ascult, îl înțeleg, îl notez, cum vorbește despre elevii lui, despre misiunea profesorului. Vorbește fără trufie, ca un om al datoriei, pentru care discreția este prima lege. De reținut chipul lui, fața unui om care doarme puțin și trăiește intens, având viața proprie, dar și viața munci căreia i s-a dedicat întru totul”,

George Bălăiță, 7 februarie 1980, Radio București

”Munca și pasiunea pentru frumos sunt sensul existenței mele”

O altă mărturie este datată 25 aprilie 1986 și poartă semnătura, de data aceasta, jurnalistului Corneliu Filip.

”De multe ori miezul nopții îl prinde la masa de lucru. Citește, notează, întocmește fișe, audiază zeci de discuri pentru a stabili fragmentele cele mai adecvate temei pe care și-a propus-o. ”Munca și pasiunea pentru frumos sunt sensul existenței mele. Ele s-au dovedit a fi cel mai bun și mai nobil medicament”, mi-a spus-o cu convingere”,

scria Corneliu Filip.