Ștefan-Eduard Poraicu a fost elev al Școlii nr.4, apoi al Școlii nr. 17, din municipiul Botoșani. A absolvit Colegiul Național ”A.T.Laurian” și își va continua studiile la Paris - Paris Institute of Political Studies - Institut d'études politiques de Paris (SciencesPo). Visează (și lucrează intens pentru îndeplinirea acestui vis) la o carieră în Diplomație – Relații Internaționale, Drept Internațional, Relații Economice Internaționale.

Ștefan nu se consideră cu nimic special față de restul oamenilor și, ”în ciuda coafurii extravagante”, spune că nu iese ”nemeritat” în atenția celorlalți. Recunoaște că mult din devenirea sa se datorează bunicilor, dar și ghidării atente a mamei. ”Nu pot uita orele de lectură și jocul de șah cu bunicul de pe mamă – ori grija bunicii de pe aceeași linie, dar nici discuțiile apetisante și formatoare cu bunicul meu vitreg, la rândul lui fost profesor și poet, răposatul Dumitru Țiganiuc”.

Este o fire competitivă, dar într-un registru aparte: concurează pentru a-și testa propriile limite și capacități, nu pentru premii sau elogii. Își amintește cum, la Concursul Național de Psihologie (Portret de super erou), organizat de Universitatea de Vest Timișoara, a fost descalificat cu motivația: “Felicitări pentru munca temeinică depusă. Lucrarea trimisă poate constitui, în opinia comisiei de jurizare, baza unei viitoare lucrări de licență în domeniul psihologiei personalității. Din păcate nu ați respectat cerințele concursului de față - povestirea unei întâmplări neobișnuite în limita a 250-300 de cuvinte”.

”Notele elevilor se datorează în mare parte muncii individuale și pregătirii în afara orelor de curs”

-Ștefan, profit de disponibilitatea ta pentru a deschide un subiect care apare an de an în dezbaterea publică, mai ales în perioada examenelor naționale: liceele de elită. Privite cu suspiciune de unii, cu admirație de alții, se spune despre un astfel de liceu că: își selectează elevii cei mai buni, deci e simplu să faci performanță; își elimină (exclude) elevii care nu mai corespund, deci păstrează sus o ștachetă a mediilor mari. Ca elev, unul ca tine, care a făcut performanță – recunoscută în mediile universitare – ce înseamnă să fii elev într-un liceu de top vs. elev într-o școală de nivel așa-zis mediu?

-Vă pot oferi perspective din ambele părți ale baricadei, ale frontului, viața mi-a dat să experimentez personal și să cunosc persoane din mai toate mediile sociale, într-atât încât răspunsul la întrebare să vină cu ușurință și cu o oarecare umbră nefastă de realism (până la urmă, cunoașterea realității întru totul îți poate face mai mult rău decât bine, mai ales dacă nu ești pregătit psihic să faci față tuturor necazurilor și neajunsurilor omenești).

În primară, am fost elev la fosta Școală nr. 4 din Botoșani, urmând ca în generală să urmez cursurile Școlii Gimnaziale nr. 17. După finalizarea examenului de capacitate, am fost admis la Colegiul Național “A.T Laurian”, iar, pe viitor, îmi voi continua studiile la o facultate din străinătate.

Este clar că, din perspectiva unui elev de primară și de gimnaziu la școli relativ “modeste” și din perspectiva de licean la un Colegiu Național (vai Doamne, școală de elită), am observat diferențe imense, însă nu întotdeauna de bun augur, care ar putea clasa liceele de “elită” peste celelalte, pentru a-și putea căpăta cu adevărat renumele.

În primul rând, nu sunt de acord cu mentalitatea de la care se pleacă atunci când se vorbește despre acest subiect: că liceele de elită “își selectează” elevii; tot ce fac ele e să-și țină porțile deschise și să primească elevi cu rezultate chiar foarte bune și excepționale la Evaluarea Națională, datorate muncii elevilor și ale învățătorilor și profesorilor din școlile “modeste”, care sunt trecuți mai tot timpul cu vederea și de multe ori chiar puși la zid.

În marea majoritate a cazurilor nu aș da nici 10 bani pe ideea că “liceele de elită” își antrenează liceenii pentru viitor; dacă vă uitați la bacalaureat, notele elevilor (care din prima, la modul în care se desfășoară examenul de bacalaureat și la modul în care sunt corectate lucrările elevilor, din punctul meu de vedere nu reprezintă nici pe departe o modalitate obiectivă de a cuantifica potențialul unui tânăr la început de drum în viață) din așa-zisele licee se datorează în mare parte muncii individuale și pregătirii în afara orelor de curs.

Elevi care provin din medii sociale defavorizate și dascăli dedicați

-Ce înseamnă, așadar, să fii elev într-o școală “modestă”?

-Vă povestesc din propria experiență. Înseamnă să ai parte de colegi care provin din medii sociale defavorizate, înseamnă să ai colegi care provin din familii cu resurse financiare modeste în comparație cu ale tale. Înseamnă să dezvolți și să-ți exerciți puterea de a empatiza cu cei ce nu au avut același noroc în viață ca și tine, să crești și să te dezvolți cunoscând toate arealele vieții. Înseamnă să primești atenție de la dascăli, care, poate dacă nu au “studiile” celor de la liceele de top, sunt mai dedicați, în marea majoritate, meseriei și conștientizează situația elevilor, dorind să îi ajute și să îi direcționeze pe o pantă mai bună.

Spre exemplu, fără ghidarea învățătoarei mele din clasele I-IV (când nu eram în stare să pronunț anumite sunete, deși învățasem cu mult timp înainte de începerea școlii să citesc) și efortul în plus al profesorului meu de matematică din gimnaziu (pregătire pe gratis cu clasa, ore în plus, ore libere dedicate matematicii) n-aș fi ieșit de sub media 7-8 la aproape 10 în Evaluarea Națională și nu m-aș fi format, în general, ca om – omul de astăzi.


-Să trecem și în cealaltă ”tabără”: ce înseamnă să fii elev într-un liceu de “top”?

-Vă istorisesc tot din propria și nefericita mea experiență. Încă din primele luni ale clasei a IX-a am fost scos la tablă și mustrat în fața clasei pentru că mi-am “permis” să desenez niște figurine și simboluri pe caiet, pe lângă notițe, în timp ce doamna profesoară de limba și literatura română preda (ce să fi știut ea, după ani de experiență psiho-pedagogică și așa-zise studii în domeniu, că o astfel de “revoltă” facilitează memoria, creativitatea și retenția, lucruri dovedite științific), urmând ca mai apoi să-mi pună nota 2 și să-mi preseze părinții într-un mod indirect să fac pregătire la materia dumneaei (oare de ce?). Un alt cadru didactic, după ce ne-a întrebat dacă am învățat pentru un test – iar eu îi șoptisem colegului meu de bancă că nu am învățat nimic, a început să se victimizeze și să plângă în fața clasei, după o rundă sănătoasă de jigniri pe care le-am primit de față cu tot restul colegilor, din partea sa. Tot în liceu – și mi s-a părut de o crasă ipocrizie situația – remarcasem cum Președintele Consiliului Școlar al Elevilor și Vicepreședintele Consiliului Județean al Elevilor (aceeași persoană, să ne înțelegem) râdea pe holurile liceului de performanțele unui olimpic internațional; oricine cu un minim gram de bun simț poate să vadă discrepanța dintre esență, fond și aparență în contextul ăsta. “Crème de la crème”, cireașa de pe tort, cum vreți să-i spuneți, rămâne tot scornirea plină de înțelepciune a unei profesoare de științe ale naturii, care a ținut de cuviință să declare, în fața clasei, că eu și colegii mei, fiindcă ne-am ales un profil de științe sociale (umanistice), nu vom avea niciun viitor într-o lume și într-o eră a tehnologizării – nimic mai fals, pot spune (vedeți dezbaterile din lumea academică occidentală – artele liberale vs. STEM - știință, tehnologia, inginerie, matematică – și argumentele aduse în favoarea studiului umanistic – de la cumulul de cunoștințe despre civilizații și omenire, la capacitatea de adaptare și la posibilitatea de a fi cât mai flexibil cerințelor de pe piața muncii, la dezvoltarea și antrenarea gândirii critice, la “amplul” care bate “specializarea” când vorbim de un viitor incert, cel mai probabil dominat de inteligență artificială și câte și mai câte), iar asta nu arată nimic altceva decât ignoranța, pasivitatea și comoditatea unor așa-zise “cadre didactice” care s-au împopoțonat în funcțiile lor și au uitat să se mai dedice meseriei, să mai scoată capul în lume, din turnul lor de fildeș și să dea piept cu realitatea, una în continuă schimbare, care nu se pupă cu percepțiile și convingerile limitate ale unor pustiitori de vise, dorințe și ambiții.


-Avantajele orașelor mici. Ai simțit vreodată că viața de aici, din orașul nu foarte expus provocărilor, oferă și avantaje?

-Aici mă pot gândi și pot oferi două perspective – personal vorbind, n-am fost și nu mă voi declara vreodată un fan înrăit al orașelor mici, oricare ar fi ele, preferând clar zbuciumul, zgomotul și haosul metropolelor, cu tot ceea ce oferă ele în plus, lucruri și oportunități (studiu, carieră, distracții ș.a.) de care te-ai simți privat într-un oraș ca Botoșani.

Pe de altă parte, recunosc și sunt conștient de liniștea pe care ți-o poate oferi o urbe mai mititică, îmbătrânită de-a dreptul și care, cel mult, îți poate oferi o fărâmă de familiaritate (ajungi să cunoști într-un timp scurt majoritatea lumii dintr-un oraș mic și să închegi prietenii, amiciții, relații omenești de tot felul) și un sentiment în plus de siguranță (să fim sinceri, rata criminalității din Botoșani nu se poate compara cu, să zicem, degringolada din București) – rezumativ, ține de preferințele oricăruia dintre noi. Însă, vorbind de ceea ce am simțit eu cu privire la oraș – și poate se datorează faptului că sunt o fire mai zbuciumată, mai antrenată spre aventură și care se plictisește ușor, căutând și răscăutând provocări – nu m-aș putea declara nici măcar pe departe 10% mulțumit; poate sunt totuși alții mai optimiști și cu alte viziuni și opinii, mai roz față de mine.

”Visăm la o universitate, când nici măcar reconstrucția Teatrului Mihai Eminescu nu s-a finalizat”

-Student la Botoșani sau student într-un centru universitar? Cum privește un proaspăt absolvent de liceu ”oportunitatea” (anunțată de autoritățile locale și județene) de a urma o facultate în Botoșani?

-Student într-un centru universitar, fără doar și poate, cel puțin pentru moment. Județul Botoșani este recunoscut la nivel național (și poate chiar și internațional, pentru cine mai găsește disponibilitatea de a arunca un ochi în trecut) pentru cumulul și producția de genii, de așa-zise creiere mărețe – Eminescu, Iorga, Enescu, Antipa, Elie Radu, Onicescu, Dănăilă – și personal privind lucrurile, orașul s-ar putea agăța de aspectul ăsta pentru a crea în viitor un centru universitar de calibru; de reținut, totuși, că vorbim ipotetic, nicicând nu se cunosc într-adevărat viitoarele decizii ale “edililor” de a investi și a reinvesti în coșuri de gunoi (care mai de care) de la marginea străzii, în loc de a-și concentra atenția pe socoteli și proiecte de lungă durată, care ar putea revitaliza nu doar municipiul sau județul, ci și întreaga parte de N-E a țării – și până la urmă, visăm departe, la o universitate, la centre universitare, când nici măcar reconstrucția Teatrului Mihai Eminescu nu s-a finalizat, într-atâția ani și rămâi cu ochii bulbucați la tavan să te întrebi: de ce? Răspunsul și-l găsește fiecare, e cu mârșăvie ascuns în fața tuturor.


-Ce contează mai mult: diploma obținută oricum, oriunde sau o universitate care asigură o pregătire temeinică, iar eforturile (intelectuale, financiare etc.) sunt și ele pe măsură?

-Ar trebui să le fie clar tuturor că nu diplomele – foi lipsite de valoare – sunt trebuințele necesare, ci anii de muncă asiduă, de studiu, de învățare, oportunitățile de pregătire profesională și eforturile implicit individuale (să fiu în tonul întrebărilor, menite să iște dezbateri și să mă alătur pleiadei de “părerologi de serviciu”, în ceea ce privește “educația” și sistemul educațional, sunt de părere că singurul model eficient și sustenabil, de dezvoltare a însușirilor intelectual-morale, reprezintă învățarea – respectiv predarea prin fascinație, restul sunt “briz-brizzuri” menite să aducă în planul public, în agora dezbaterilor, persoane și personaje ce nu doar tangențial nu au treabă cu educația, ci și împrăștie o aură și o mireasmă de o crasă indolență, care le dezvăluie într-adevărata natură superficială).

”Nu, nu am dat bacalaureatul”

-Să punem și punctul pe… universitate. Așadar, unde îți vei continua studiile? Ne-ai spus că va fi în străinătate. Ce presupune acest drum, privit ca fiind unul anevoios, poate și riscant, al unei admiteri (cu succes) într-o universitate din afara României?

-Studiile universitare mi le voi continua în Franța, în cadrul Institutului de Studii Politice din Paris – Paris Institute of Political Studies - Institut d'études politiques de Paris (SciencesPo), pe baza examenului SAT (Scholastic Assessment Test – dezvoltat în mare parte pentru admiterea la universitățile din SUA) – și nu, nu am dat bacalaureatul – după un îndelungat an de pauză…


-Un an de pauză și… fără bacalaureat!

- Da, un an de pauză. Și nici nu m-am chinuit cu bacalaureatul, un “examen” unde la o contestație pot exista și diferențe de 3 puncte, iar asta spune totul despre natura și ineficacitatea lui. La prima vedere, pentru oricine, cel puțin din propria mea experiență, ideea anterior amintită se trântește de un soi de disonanță cognitivă: cum este posibil să nu mergi direct la facultate, o să prinzi gustul banilor, te iei cu altele, uiți de facultate și câte și mai câte.

În Occident, spre exemplu, ideea de an de pauză între liceu și facultate (“gap year”) este recomandată tinerilor absolvenți de liceu pentru a se redescoperi, a cunoaște lumea și a se decide (după multă sârguință în această privință) cu privire la viitorul lor: carieră, viață de familie, independență financiară ș.a. – în România este mai mult decât prezentă mentalitatea că într-un astfel de an ți-ai irosi timpul (cum, de altfel, această “credință” își are baza și se leagă și cu ideea post-decembristă că “facultatea îți aduce succesul”, “facultatea e fabrică de bani”, “fără facultate nu faci nimic”, iar după aceste mituri repetate ajungi să vezi studenți fără vocație – exemplu avem șiroaiele de studenți ce urmează cursuri în Litere sau în Drept, doctoranzii cu diploma în mână cerșind de mâncare, iar instalatorul cu 12 clase așezat la casa lui).

Facultatea “din afară” nu diferă cu absolut nimic de cea din România, cel puțin la suprafață – tocmai recent am avut o discuție asemănătoare cu un profesor universitar din Perugia – ceea ce contează e că într-adevăr Occidentul îți poate oferi o bază materială și logistică mai bună, însă să nu uităm că tot același Vest dispune de creierele și de resursele noastre intelectuale. În mare parte, un elev bine pregătit din Romania își va surclasa oricând colegii de peste hotare (deși nu sunt de acord în mare parte cu ideea de competitivitate în mediul academic), care deseori nu sunt obișnuiți, față de cei din țara noastră, cu absorbția unei multitudini de informații (și să ne înțelegem, totuși, nu la asta se rezumă întreaga activitate studențească de învățare).

Per total, nu consider înscrierea la o facultate din străinătate drept o cale “anevoioasă” ori “riscantă”, sunt de părere că sunt lucruri de care te poți preocupa mai mult în viață și care să se încadreze în această categorie. Admiterea la o facultate din străinătate nu presupune nimic altceva decât același proces de înscriere – care variază de la universitate la universitate și de la facultate la facultate – respectiv “înstrăinarea” de casă și inevitabila necesitate de adaptare la un mediu nou, sprijinul (social, emoțional, financiar) rămânându-ți în țară (da, ai nevoie de o mini-doză de curaj nebunesc pentru a pleca departe de casă și a-ți lua inima în dinți, dar nu văd asta un capăt de lume și nici nu îl percep drept un efort sisific).

”Nu văd România separată de restul lumii, ci parte integrantă și activă din ea”

-Cum vezi România astăzi, din avionul care te poartă departe de ea, în căutarea unui viitor mai bun? Ce lași în urmă și ce speri să găsești după ce vei finaliza studiile?

-România a fost și va rămâne pentru mine nimic mai mult decât un simplu loc (of Doamne, ce răspuns banal), ce mi-a sălășluit nașterea și mi-a fost martor primilor mei ani din viață, anii formării (nu mă refer aici doar la copilărie) și ai căpătării primelor experiențe despre lume. N-am de gând să-mi așez țara pe vreun piedestal sau să mă înfumurez în toane patriotice, ori naționaliste – trăim un veac al globalizării, al expansiunii continue, al interconectării și deși înțeleg frustrările și scepticismul unora în această privință, aleg să nu empatizez cu gândurile și emoțiile lor.

Ce aș mai face dacă aș da frâu liber fricii de necunoscut și nu m-aș concentra spre optimism, dorind mai bine, nu doar pentru mine, ci și pentru seamănul meu și pentru întregul glob pământesc?

Într-un scenariu ideal, nu văd România separată de restul lumii, ci parte integrantă și activă din ea – cot la cot cu mai-marii lumii, nu buricul pământului, nu o țară bananieră. Văd o Românie capabilă să ia parte la acțiunile și la deciziile internaționale care vor modela deceniile și secolele ce urmează, văd o Românie, care, prin cooperarea eficientă cu celelalte națiuni ale globului, poate înfrunta nefastul destin omenesc; văd o Românie clară, transparentă și curată, precum aripile unei nave spațiale îmbrobodite în imaginar (dar ce să vezi, din ce în ce mai real) de către futurologi; văd o Românie dezvoltată și care se dezvoltă într-un mod sustenabil, luând în calcul variantele de lungă durată; văd România o țară europeană model – un ideal al realizării globale, pentru celelalte națiuni și popoare ale lumii. Toate viziunile mele despre viitorul României și implicit, despre umanitate și despre planetă, au o notă optimistă (lipsa foametei globale, lipsa sărăciei, sisteme de sănătate mai prompte și mai accesibile, incluziune și facilitarea accesului la educație, egalitate și echitate, noi forme sustenabile de energie, infrastructură rezilientă, pace și justiție globală, abundența apei potabile ș.a), călcând în picioare vederile distopice și pesimismul asociat.

Cu toate acestea, trebuie să fim mereu atenți, vigilenți, “pe fază” cum ar spune românul, să n-ajungem personajele unor romane pe coperta cărora s-ar putea semna cu ușurință Orwell, Atwood sau Huxley – cum ne-am putea propti noi, ca generație, în istorie, dacă am turna tot sacrificiul înaintașilor noștri la prima pubelă, fără un gram de luptă și fără o picătură de sânge vărsat, fără nicio sudoare și ne-am lipsi complet de crucea, de responsabilitatea, de toate greutățile de pe umerii noștri, spre propriul nostru confort caracterizat de egocentrism?

”Dacă nu te faci văzut, nu vei fi ținut minte”

-Ce sfaturi le-ai oferi liceenilor care nu au încredere că pot reuși în viață și plecând de aici, din Botoșani?

-Suntem, noi românii – și nu mă sfiesc din a face generalizarea asta (deși de cele mai multe ori sunt împotriva lor) – campioni la a dat sfaturi, fie că e vorba de fotbal, politică, economie, religie, educație și mai cine știe ce. Esența problemei se regăsește în prima parte a întrebării; dacă ea este rezolvată, problema plecării dintr-un oraș, în altul, nu mai are nicio relevanță, ea însăși “plecând” de la sine. Ceea ce este clar, însă, este că observam un “trend” nefavorabil în viețile tinerilor de pretutindeni (nu mă refer doar la cei din România), ce sunt portretizați a fi lipsiți de interes (față de relații sociale, carieră, lume), în tangențe din ce în ce mai mari cu afecțiuni psihologice și psihiatrice (în special depresie și anxietate) și bineînțeles, caracterizați de lipsa unui scop în viață – lipsa unei vocații – lipsa unui sens și a unui loc în lume.

Tot ce pot să spun cu mâna pe inima, asumându-mi în totalitate, este să le comunic tuturor tinerilor să nu se piardă în frenezia cărților, cursurilor și a workshop-urilor destinate “dezvoltării personale” și să se concentreze pe lucrurile profunde, pe principiile de bază (“first principles”) ce le regăsești în temelia vastelor domenii ale vieții (dacă stai să aprofundezi mai mult decât o simplă căutare pe Google) și pe urma cărora “emergenta” cultură de tip New Age – în mare, mare măsură o inducere în eroare a ceea ce înseamnă dezvoltarea sinelui și spiritualitatea – își clădește zidurile.

N-am nicio autoritate și nu sunt cu nimic mai special decât restul tinerilor de vârsta mea ori de vârstă apropiată, însă cu toate acestea le recomand tuturor trei lucruri importante și esențiale:

1.ține minte că, dacă nu te faci văzut, nu vei fi ținut minte – oricând ai ocazia și oricând poți, vorbește și exprimă-te liber și nu uita niciodată de sacrificiul generațiilor anterioare pentru dreptul tău de a contracara opinia celuilalt, oricând (și să nu cazi niciodată în capcana de a crede că drepturile tale nu contează, dar nu uita și de responsabilități, în principal responsabilitatea de a-ți apăra drepturile în fața tuturor),

2.lipsește-te de așteptări și înfruntă viața cu bravură, încât să te părăsească dezamăgirile și să fii mereu ancorat în realitate, nu în fantasme ce oricând îți pot distruge viața (dacă tot ai internet acum când citești și îți recomand să știi, pe lângă română, măcar o limbă străină de circulație internațională, caută pe orice motor de căutare crezi tu de cuviință mai multe detalii despre “sunken cost fallacy” – ori în general, despre erorile de gândire logică, îmi vei mulțumi cu vârf și îndesat mai târziu, te asigur),

3.fructifică-ți oportunitățile permanent, fii mereu în mișcare și în căutare de lucruri noi, caută mereu perspective diferite și gândește lucrurile dintr-un alt punct de vedere; nu ezita să te plimbi, să cunoști lumea – cu bune și cu rele, să te îndrăgostești și să suferi – experiențe umane normale și memorabile pentru oricine, să citești cât mai mult și să afli cât mai multe, să cunoști cât mai multe persoane și să pleci acasă, la final de zi, cu poveștile și învățămintele din partea lor, să nu mai fii nevoit să treci prin aceleași greutăți (și da, la final, nu uita să visezi, să te distrezi, că doar o viață ai, dar nu uita să fii și responsabil, având în vedere că nu exiști doar tu, existăm și noi – nu ești doar tu un om pe pământ – ai grijă de cel de lângă tine, suntem cu toții oameni pe această planetă haotică și împărțim aceleași vulnerabilități, speranțe și suferințe și va trebui ca în viitorul apropiat să ne punem cap la cap, dacă vom mai dori să revedem vreodată într-adevărata lumină a umanității, ci nu simple străfulgerări de strălucire și limpezire pământească).

Olimpicul care și-a cultivat creierul cu pasiune: Carte, film, muzică

A fost olimpic în liceu, având un palmares impresionant și la alte competiții naționale (Olimpiada Națională de Istorie (clasa a X-a) – etapa județeană – locul 2; Olimpiada Națională de Istorie (clasa a X-a) – etapa națională – locul 10; Olimpiada Națională de Istorie (clasa a XI-a) – etapa județeană – locul 3; Concursul Național de Istorie “Nicolae Iorga”, organizat de UNIBUC – locul 3; Concursul Național “Istoria în licee – Nicolae Iorga”, organizat de UAIC – locul 2; Concursul ARTicol – “Istoria Artei”, organizat de UBB – locul 1; Concursul județean de istorie și eseuri “Sfinții Închisorilor” – locul 1; Concursul național de eseuri filosofice “Din lumea Sofiei”, organizat de UVT – locul 1; Concursul național de limbi și culturi clasice “Ecaterina Andreica”, organizat de UVT, secțiunea I (traduceri din latină / elină în limba română) – mențiune).

Face sport și meditează (”conștient fiind de beneficiile pe care le aduce sănătății mintale, creierului și întregului corp”) zilnic. Este membru activ al trupei de teatru antic “Katharsis” și, de puțină vreme, frecventează conferințele de tip MUN (Model United Nations), dezbateri academice centrate pe simularea proceselor și organelor Națiunilor Unite.

Citește. De la psihologie, etologie, filozofie, istorie și sociologie, până la ficțiune (ni-i amintește pe Fyodor Dostoyevsky și Hermann Hesse, dar ”prefer să nu mă las complet absorbit de informația din carte, de lumea creionată de aceasta, ci aleg să păstrez o oarecare distanță, a lucidității și a imperturbabilului, încât să-mi pot forma propriile opinii și păreri, detașate de pasiuni ce nu-și au rostul)”. Se consideră și un cinefil avizat, preferă filmele istorice (Rome, Hacksaw Ridge, Medici), la fel de bine se apropie și de dramă sau thriller: psihologic, politic ori distopic (Fight Club, House of Cards, Black Mirror).

Când își găsește timpul și liniștea necesară, pe lângă toate celelalte activități, scrie. ”Dar scriu orice, aproape orice: de la gânduri șterse prin jurnale, la planuri închegate pentru viitor, la poezii, la proză, la eseuri (nu neapărat destinate vreunui concurs academic, ci pentru propria mea satisfacție intelectuală) și ajung să-mi storc neuronii chiar și pe articole”.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: