Sătenii dintr-o localitate botoşăneană au poveşti cutremurătoare.
Satul Mihai Viteazu din comuna Ungureni, judeţul Botoşani, este considerat un adevărat memorial al durerii. Este o localitate formată integral din refugiaţi şi urmaşi ai acestora, din Ţinutul Herţa, astăzi parte a Ucrainei. Sunt oameni care, acum opt decenii, au fugit din calea ocupaţiei sovietice, luând calea exilului, a sărăciei şi a morţii. Poveştile păstrate de ultimii refugiaţi rămaşi încă în viaţă sunt cutremurătoare.
Satul Mihai Viteazu este o localitate mică din comuna Ungureni, judeţul Botoşani, cu o populaţie îmbătrânită, majoritatea locuitorilor sunt în a opta decadă a vieţii lor. Fiecare localnic este însă amintirea vie a unei istorii zbuciumate a poporului român în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fiecare sătean din Mihai Viteazu este un document istoric în sine, prin amintirile şi experienţele trăite acum aproape opt decenii. Şi asta fiindcă satul Mihai Viteazu a fost întemeiat în 1939-1940 de refugiaţii din Proboteşti, o localitate din ţinutul Herţa.
La acea vreme, cei mai mulţi erau doar nişte copii care au plecat, de mână cu părinţii lor, din calea ocupaţiei sovietice. Au lăsat în urmă agoniseala de-o viaţă a lor şi a înaintaşilor. Au plecat doar cu hainele de pe ei, fără animale, bagaje sau amintiri. Până şi încălţările le-au fost tăiate, spune unul dintre refugiaţi. Mulţi au murit pe drumul exilului, alţii au îndurat sărăcia şi au dus în spate traume greu de explicat în cuvinte. Au luat-o de la capăt în satul Mihai Viteazu, într-un judeţ agricol măcinat de război, foamete şi lipsuri. Mulţi spun că a fost o minune că au reuşit să supravieţuiască, mâncând buruieni de pe câmp şi adăpostindu-se în bordeie.
Astăzi, orice amintire a trecutului îi răscoleşte. Când li se vorbeşte de Proboteşti, satul lor din comuna Târnauca, judeţul Dorohoi la acea vreme, din ţinutul Herţa, se ghemuiesc ca nişte copii şi plâng tăcut.
„Pentru ei, chiar dacă au trăit mare parte a vieţii lor aici, la Botoşani, amintirea ţinuturilor natale este ca o rană vie care nu se va închide niciodată. Oamenii care locuiesc în Mihai Viteazu sunt veniţi aproape toţi din Proboteşti. În două valuri au venit. Prima dată în 1940, când ruşii au năpădit satele, iar localnicii nu au vrut să stea sub ocupaţie rusească. Au preferat să plece şi să îndure greutăţile aici, printre români. Pentru ei, sistemul sovietic era ceva de neacceptat. Când armatele române au recucerit, în 1941, Bucovina de Nord, o parte s-au întors acasă la Proboteşti. Dar în 1944 au plecat din nou, în cadrul celui de-al doilea val de refugiaţi care fugeau tot din calea ruşilor“, explică Maria Zoiţanu, o bună cunoscătoare a istoriei comunei Ungureni.
În anul 1939, satul Proboteşti făcea parte din ţinutul Herţa, judeţul Dorohoi. Era o localitate prosperă, de ţărani români gospodari.
„Era un sat bogat, cu gospodării frumoase. Pădurea era lângă şi erau nişte zăvoaie în care noi, copiii, am trăit cele mai frumoase momente. Aveam aproape 10 ani când am plecat din Proboteşti, dar nu am să uit niciodată frumuseţea acelor locuri. Oamenii avea multe vite şi erau mereu curaţi. Erau şi credincioşi, nimeni nu lipsea de la Biserică“, îşi aminteşte Eva Apopei, o localnică din satul Mihai Viteazu, refugiată din Proboteşti odată cu venirea trupelor sovietice.
La Proboteşti agricultura era extrem de bine dezvoltată. Oamenii satului şi-au permis să strângă bani şi să-şi construiască propria moară de mare capacitate.
Au făcut o obşte, la care au participat toţi cu capital, un soi de asociere de astăzi, şi au cumpărat tractoare, batoze şi numeroase alte utilaje agricole. Oamenii din Proboteşti au achiziţionat şi armăsari de prăsilă, inclusiv unul de rasă belgiană, dar şi tauri de diferite rase. Aveau un agronom şi se practica o agricultură modernă. La Proboteşti funcţiona şi o bancă populară, numită „Înaintarea“ şi care în anul 1939 avea aproape 1.000 de deponenţi. Legătura dintre sate se făcea cu autobuze care circulau regulat, iar ţăranii înstăriţi îşi trimiteau copiii la învăţătură la licee din Cernăuţi sau din Iaşi şi mai apoi la Universitate.
Soarta acestui sat prosper din România interbelică a fost însă pecetluită în vara lui 1939. Ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, sau mai precis a înţelegerii dintre Germania Nazistă şi Rusia Sovietică, ruşii primeau undă verde pentru anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa. Zvonurile circulau prin Proboteşti, aduse de refugiaţi de la graniţa poloneză. Oamenii locului erau îngrijoraţi, mai ales că auziseră că sovieticii confiscau pâmântul şi vitele ţăranilor, iar pe unii îi şi deportau. La 29 iunie 1940, inevitabilul s-a produs, iar în urma ultimatumului adresat de sovietici guvernului român, s-a trecut la anexarea Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa.
Primii au venit grănicerii aflaţi în retragere. Aşa au aflat şi oamenii din Proboteşti că în în scurt timp, sovieticii vor ajunge şi la ei în sat. O mare parte au fugit din calea ruşilor. Nu au fost lăsaţi să ia nimic. Au fost trimişi dincolo de noua graniţă doar cu hainele de pe ei. Până şi pozele de familie le-au fost rupte.
„Ne-au tăiat până şi papucii“, spune Eva Apopei pentru Adevărul
În acel moment începea calvarul ţăranilor gospodari din Proboteşti.
Ioan Burlacu are 94 de ani şi din 1944 trăieşte în satul Mihai Viteazu. Este originar din satul Proboteşti şi a trăit pe pielea lui drama invaziilor ruseşti. A plecat de două ori din satul natal din cauza sovieticilor. Prima dată, în 1940, avea numai 16 ani. Abia terminase şcoala şi când s-a întors acasă a auzit prin sat zvonuri că vin ruşii.
„Într-o zi, gornistul a sunat în sat adunarea. Atunci am aflat că sigur vor veni, fiindcă Herţa a fost luată de la români. Atunci, împreună cu alţi băieţi din sat, mi-am făcut bagajele şi am plecat în România. Am ajuns prima dată la Pomârla şi după aceea la Dorohoi. Nu aveam voie să luăm decât câteva haine, nimic altceva“, spune Ioan Burlacu.
Împreună cu alţi refugiaţi, au format o coloană care a fost plimbată prin toată România de la nord la sud. Ioan Burlacu nu avea mâncare, bani, nimic. A fost un drum al durerii, al foametei şi al luptei cu păduchii.
„Am plecat de la Botoşani, la Lespezi, apoi la Paşcani, Târgu Neamţ apoi în vale la Roman, Bacău. Mergeam numai pe jos, am rupt şi opincile. Şi când s-au rupt, am mers desculţ, prin praf, pietre. De mâncare nu aveam nimic. Când ne dobora foamea, mai ceream pe la porţile oamenilor. Păduchii ne mâncau de vii. Când vedeam câte un pârâu, ne spălam acolo, cum puteam. Am ajuns până în Oltenia. Acolo ne-au dat în grija oamenilor care se ofereau să ne găzduiască“, spune Ioan Burlacu
După un an de chin, în 1941, armatele române au reuşit să recucerească Bucovina de Nord şi Herţa. Aşa că Ioan Burlacu, care împlinise 17 ani, s-a întors acasă. În 1944, însă, odată cu contraofensiva sovietică, tânărul din Proboteşti a luat-o de la capăt. Tot desculţ, fără bani şi mâncare.
„Am încercat să fugim cu vitele, dar ne spuneau grănicerii să facem câinii să tacă, că ne împuşcă ruşii“, îmi aminteşte bătrânul.
De altfel, au şi tras după tinerii care încercau să salveze ce puteau din avutul lor. În acest punct al poveştii, refugiatul din Proboteşti se opreşte, priveşte în zare şi ochii i se umplu de lacrimi.
„Am fugit cum am putut. Doar cu ce era pe noi. Era a doua oară când ne chinuiam. Dar nici nu voiam sub ruşi. Mi-am luat câinele în braţe, ultimul meu prieten din Proboteşti, şi am fugit peste graniţă. Am rătăcit fără ţintă numai cu gândul la mama şi la tata. Apoi m-am aciuat aici, la Mihai Viteazu. Şi de atunci tot aici stau. La început a fost greu tare. Nici nu ştiu cum am trăit atunci. Era foamete şi sărăcie lucie. La început, dormeam pe unde apucam şi mâncam ce găseam, numai să nu mor. La Proboteşti aveam şi vaci, şi pământ şi de toate. Dar ne-au lăsat fără ele. De ce? Au muncit ei pentru ele ?“, întreabă retoric bătrânul.
Aproape 1.000 de oameni din Proboteşti şi Târnauca au ajuns în Mihai Viteazu între 1940 şi 1944. O parte au fost împroprietăriţi pentru că participaseră la război. Au venit săraci, flămânzi şi cu hainele de pe ei. Femeile şi copiii mici mureau pe capete din cauza epuizării, a tristeţii, dezrădăcinării, dar mai ales din cauza foametei. În 1948, au rămas şi fără pământul pe care abia îl primiseră. Au fugit de colectivizarea sovietică numai pentru a o găsi pe cea românească. Din gospodarii renumiţi ai Herţei au ajuns simpli CAP-işti. Şi ei, şi copiii lor. Unii nu s-au mai întors niciodată în satul natal, aflat acum în Ucraina. Pentru surorile Aglaia şi Victoria a fost o experienţă cumplită şi de aceea nu au mai putut să refacă, nici după ce a trecut mult timp, drumul până la Proboteşti. Ioan Burlacu şi Gheorghe Râşcu, măcinaţi de dorul de satul natal, s-au întors după 1990 în Proboteşti.
Chiar şi după atâta timp, cei doi au fost sfâşiaţi de durere. „Încă de când am urcat în autobuz ştiind unde mă duc, mi s-au înmuiat picioarele. Nici nu mai puteam păşi. Când am trecut vama la Racovăţ, deja îmi şiroiau lacrimile pe obraz, iar când am ajuns la locul unde a fost casa mea, am izbucnit. Poate sunt oameni care nu pricep, că doar am stat mai mult în Mihai Viteazu decât la Proboteşti. Dar aici, în satul meu natal, este ceva care mă cheamă şi mă leagă pentru totdeauna de el. Aici m-au crescut pe mine mama şi tata“, spune Ioan Burlacu. Gheorghe Râşcu a fost şi el acasă. De altfel, când vorbeşte despre satul natal, îl îneacă lacrimile şi acum, la 84 de ani.
„M-am ţinut tare până am ajuns acolo. În faţa locului casei mele, că nu mai era casa, m-am înmuiat tot. Dar tot am rezistat. Când am ajuns însă la marginea pădurii şi se vedea ogorul familiei mele, nu am mai putut. Pentru că pe acolo mergeam eu cu tata. La noi, la ţărani, băieţii mergeau peste tot cu tatăl lor şi la câmp, şi la moară, oriunde. Şi pe acolo mă lua tata în spate, apoi de mână când am mai crescut şi mergeam la câmp. Şi mă alinta tata şi îmi spunea cele mai frumoase ghicitori şi poveşti. Eram aşa de fericit! Şi când am ajuns acolo mi-am adus aminte şi m-a apucat dorul şi de tata, şi de satul meu, şi de copilărie. M-am lăsat jos şi am început să plâng aşa de tare şi să-mi smulg părul din cap, că se uitau oamenii la mine şi credeau că mi-am pierdut minţile. De unde să ştie că eu plângeam după tata şi după satul meu“, mărturiseşte Gheorghe Râşcu.
Pentru familiile din Proboteşti cu copii mici, exilul a fost un adevărat calvar. Mulţi au murit pe drum din cauza foamei, a bolilor şi a epuizării. În 1944, după ce satul a fost ocupat a doua oară, ruşii le-au dat posibilitatea românilor care doreau să ajungă în România să treacă peste graniţă. Cei care au vrut să plece au fost scoşi din case, spun martorii, şi trimişi doar cu hainele de pe ei în România. Toată agoniseala rămânea în Proboteşti şi urma să fie naţionalizată.
Victoria şi Aglaia îşi aduc aminte momentul când au fost nevoite să plece pe jos din satul natal. Exilul a fost o dramă cumplită pentru adulţi, dar mai ales pentru copiii lor.
„Tata le-a cerut ruşilor să plece în România în 1944. Auzise că se trece la colectiv, după cum făceau comuniştii şi el nu a vrut să le dea ce a muncit el împreună cu bunicul. A crezut că-l lasă să plece cu vitele şi cu lucrurile sale. Avea tata o gospodărie mare şi puternică. Ruşii l-au trimis, evident, numai cu hainele de pe el. Noi plângeam că nu ştiam ce se întâmplă. Ne-au luat tata şi mama pe toţi fraţii şi am plecat către România doar cu hainele de pe noi. La graniţă ne-au desfăcut talpa papucilor cu baioneta, că cică ascundeam ruble în papuci“, îmi aminteşte Aglaia Miclescu.
Dintre cei cinci fraţi plecaţi de la Proboteşti în 1944, mai trăiesc astăzi doar două surori, Aglaia şi Victoria. Pe atunci aveau 10 şi respectiv 6 ani. A urmat un drum de coşmar. Cu papucii sparţi de baionete, fără mâncare şi fără bani, au mers pe jos până au ajuns în satul Mihai Viteazu de astăzi. Acolo, tatăl lor primise o bucată de pământ prin împroprietărire, fiindcă a făcut războiul. Nu avea însă cu ce să-l lucreze şi ce să le dea de mâncare copiilor. Din cauza drumului istovitor, a necazurilor şi a foametei, mama Victoriei şi a Aglaei a murit imediat ce a ajuns în satul din judeţul Botoşani. La scurt timp, a murit şi cel mai mic dintre fraţi.
Tatăl a săpat un bordei în pâmânt unde a locuit cu cei rămaşi în viaţă. Pentru a nu-i pierde pe toţi, i-a trimis ca argaţi prin ţară.
„Ca să nu murim de foame, ne-a dat argaţi pe la ce familii aveau nevoie de ajutoare în gospodărie. Numai să ne dea ceva de mâncare. Cel mai greu ne-a fost fără mama. Când a murit ea, nu mai ştiam de durere. Şi astăzi mă răscoleşte în suflet când îmi aduc aminte. Tata a muncit cu ziua, cum a putut să facă un pic de stare să ne aducă mâncare acasă“, povesteşte emoţionată Aglaia.
Şi pentru Victoria a fost o traumă cumplită. Nici astăzi, după aproape opt decenii, nu-şi poate stăpâni lacrimile de durere.
„Eram mică şi nici lacrimi nu mai aveam de atâta plâns. A murit mama şi după aceea tata s-a chinuit groaznic să avem ce mânca. Am ajuns în judeţul Suceava la cineva. Şi fără mama şi fără tata şi fără fraţii mei. În fiecare seară fugeam în capul drumului şi plângeam după ei şi visam toată noaptea că vin să mă ia acasă. Într-o zi, după un an, l-am văzut pe tata. Nici nu am ştiut de bucurie. M-a luat acasă şi m-a ţinut numai în braţe până am ajuns“, rememorează Victoria.
Drame similare au fost trăite de sute de oameni din Proboteşti. Gheorghe Râşcu, astăzi ajuns aproape la vârsta de 85 de ani, îşi aduce aminte că avea numai 10 ani când, în 1944, tatăl său a plecat cu cei nouă copii din gospodărie.
„Avea tata şi pădure, şi pâmânt, dar şi vite. Era om gospodar în toată legea. Noi eram nouă fraţi. El nu a vrut să plece în 1940 când au venit ruşii prima dată că, spunea el, sigur veneau românii înapoi. Şi au venit. Dar în 1944, când ruşii au venit iar, soldaţii în retragere ne-au spus că totul s-a cam terminat. Aşa că tata le-a cerut ruşilor să-l lase să plece în România, că el este român. Nu voia sub comunişti. De unde să ştie că şi în România vor veni tot comuniştii?!
Ne-au trimis numai cu ce aveam pe noi. Eu aveam o hăinuţă şi nişte pantalonaşi. Nimic mai mult. Fără mâncare, fără nimic. Tata glumea şi ne spunea poveşti. Ne ducea câte doi pe umeri, cu rândul, ca să nu obosim. Tare bun om era tata meu. Şi mama plângea şi el tot îi spunea «Lasă, femeie, că dacă am făcut acolo ce-am făcut, oi face oriunde». După ce am trecut graniţa, am mers pe jos şi tata cerea din poartă în poartă mâncare pentru noi. Îi mai ruga pe oameni să ne lase să punem capul să dormim, chiar şi într-o şură. A fost greu, greu de tot. Foame şi mizerie şi durere multă. Ce putere a avut tata să nu-şi piardă minţile după ce a lăsat tot ce a muncit la Proboteşti, şi pământ, şi vite, şi utilaje“, se minunează Gheorghe Râşcu.
Într-un final, şi familia sa a ajuns în Mihai Viteazu, locul unde se adunau cei din Proboteşti.
„Aici tata a luat-o de la capăt. Şi ne-a ajutat cum a putut. Întâi am stat în bordei şi venea tata rupt de muncă să ne aducă o bucată de pâine. După aceea, uşor-uşor, ne-am pus pe picioare. Dar ce-am trăit atunci nu se poate spune în vorbe“, subliniază Gheorghe Râşcu.
