Liliana Burac, o botoșăneancă ce știe ce însemnă durerea depărtării de locurile și oamenii dragi din România, a scris un poem răvășitor în care cu siguranță mulți români plecați dincolo de granițele țării se vor regăsi.
Redăm mai jos, poemul care a fost publicat de stiridiaspora.ro
„STRĂINUL MAMEI, VINO-ACASĂ !
Te-ai dus, copilul meu, te-ai dus... la curți străine, spre apus...
Erai și tânăr și frumos, iar brațul îți era vânjos,
Ai spus că stai numai un an, să stângi și tu un gologan,
Și de-o fi bine, doi sau trei să-ți faci o casă... nu bordei.
Noi te-am lăsat, n-am zis nimic... ce să fi zis, nu erai mic,
Aveai o viață înainte, aveai putere, aveai minte,
Îți era gândul la avere, credeai că știi ce e durere
Și că mai rău decât aici... pe nicăieri n-ai cum s-o duci.
La noi erau de toate-n curte... dar nu erau parale multe...
Aveai și după ce bea apă, aveai și coas-aveai și sapă,
Pământ cât să îți prisosească și vite cât să-l dovedească,
Și dacă te-ai fi mulțumit, puținul... nu ți-ar fi lipsit.
Credeai că-n lumea asta largă... stau câinii cu colaci-n coadă...
Și că te-așteaptă drept pe tine ca să-i culegi, că n-are cine,
Credeai că-n lumea asta mare nu-i muncă mai istovitoare
Decât aceea de ogor, dar... nu știai ce-nseamnă dor.
Trecut-au ani și ani de chin... tu, tot departe, tot străin...
Mă uit la casa ta... palat... dar locul nu ți-ai mai aflat,
Ți-ai pus de toate cele-n ea, dar n-are cine-o descuia,
Iar împrejur cresc bălării, că noi nu mai putem... doar știi.
La ce folos așa o casă... că nu-ți stă nimenea la masă...
Ai fi văzut tu lumea toată, dar n-are cine-ți spune tată,
Ca mâine clopotu-o să sune și nici tu n-o să ai cui spune,
Că viața noastră-i fân de coasă... străinul mamii, vino-acasă!
De-acuma tâmplele-ți sunt ninse... privirile de doruri stinse...
C-ai pus, cu mintea de fecior, carul în fața boilor,
Și-ai tras cu sufletul în jug, dar banii-n veci nu mai ajung,
Timpul își cerne clipa, mut și ce-ai pierdut... e bun pierdut.
Era altfel pe vremea noastră... făceam copchiii ș-apoi casă,
Munceam alături de părinți, până îi petreceam la sfinți
Ne-nconjuram cu cât aveam și la nevoie ne-ajutam,
Că eram mulți, copilul meu... tu-l ai numai pe Dumnezeu.
Poate că-i greu pe glia noastră... dar pâinea la străini e aspră...
Nici munca nu e mai puțină, că nu mai știi ce e hodină,
Nu știe nimeni ce te doare, când dorul stă să te doboare,
Poate ai buzunare pline, dar... sufletul e gol în tine.
Ai vrut o casă, iaca, ai... de-acuma vino-n ea să stai...
Îngenunchează la icoane și spune Mulțumescu-Ți Doamne,
Că-s încă treaz și sănătos, că M-ai întors de unde-am fost,
De-acuma fă-mă să-mi tihnească... ce-am adunat să-mi folosească!“
(Autor: Liliana Burac)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: