Peste 15 mii de copii au murit în căminele-spital din România comunistă, în condiții insalubre și fără asistență medicală reală. În jur de 1500 dintre ei au fost internați într-un cămin din Botoșani, dar și în căminul de la Siret.

„Am avut o soră mai mare, Ioana. A murit într-un cămin din ăla, legată de pat, cu c**t în cap...”

Își începe Maria destăinuirile.  S-a întâmplat în 1988, în Moldova, într-un cămin din Botoșani. Ioana avea 4 ani când a murit, suferea de o boală distrofică. Fusese internată în cămin un singur an.

„Eu mi-am cunoscut sora mai mare doar în sicriu. Atunci a fost prima și ultima oară când am văzut-o. Ea avea patru ani, eu trei. Dar mi-o amintesc și cum era îmbrăcată”,

povestește Maria.

A încercat mereu să afle adevărul, de la mama ei.

„Pe mama n-o lăsau s-o vadă. Mama era și crescută la țară, nu avea ea prea multă carte și nu știa să se descurce. Îmi povestea mama că mergea în vizită la ea, cu hăinuțe, lucruri, mâncare, iar infirmierele le furau. Mi-a zis mama că, înainte să moară, au chemat-o să o ia acasă și nici măcar nu o spălaseră, era dezbrăcată legată de pat. Era o cameră în care niște copii slabi erau închiși, unii legati, altii nu. A murit în noaptea aia”,

 continuă femeia.

Pe Maria a urmărit-o toată viața soarta surorii moarte. Mama ei avea RH negativ și, cu toate că riscurile ca să facă copii cu malformații erau foarte mari, nimeni nu i-a permis avortul în perioada comunistă. A mai născut alți copii care au murit sau a pierdut sarcini în stadiu avansat.

Moartea era o imagine obișnuită în căminele-spital din România în perioada comunistă. Copiii cu dizabilități psihice și fizice mureau pe bandă rulantă. Familiile, de cele mai multe ori sărace, erau chemate să îi ia acasă înainte de a muri. Cei care nu mai aveau pe nimeni ajungeau în azilele de la marginea satelor în care funcționau spitalele-cămin. Ultimul lor drum era în cimitirele inocenților de la marginea acelorași sate.

Pentru articolul întreg, click AICI