Pe culmea unui păduri din Botoşani, veghează Legendara Masă a tâlharilor, o piatră misterioasă prin dimensiunile ei: şase metri în lungime, trei în lăţime şi înălţime.
La 25 de kilometri de municipiul Botoşani, în pădurile din preajma localităţile Coşula şi Copălău, se află „Masa tâlharilor“. De aici se deschide o vedere largă asupra drumurilor din împrejurimi, spre Botoşani, Hârlău şi satele megieşe. Ne aflăm fără îndoială, în faţa unui punct de observaţie, cine ştie de când.
De când îi lumea, oamenii văd acolo, pe culmea din pădurea Runc, o piatră ce-i zic Masa Tâlharilor.
Legenda spune că în vremuri demult strămoşii noştri stăteau de strajă în acest loc năvălirilor pustiitoare. Când focul se înălţa deasupra Runcului, oamenii din împrejurimi se ascundeau, căutând mântuirea în codru.
Cică într-o vreme, piatra era loc de întâlnire şi de veghe al haiducilor, care ţineau calea negustorilor vestiţi, cu mărfuri scumpe, pe drumul dinspre capitala Moldovei.
Aveau, se-nţelege, şi alte tainiţe aceşti haiduci. Se-nfăţişau aici numai după orânduială şi trebuinţă, cum s-a întâmplat şi de astă dată – chemaţi de buciumări jalnice: se făcuse pierdută nevasta căpitanului şi nimeni nu-i ştia de urmă. Se pare că, de mai multă vreme, cineva le cunoștea tainele, căci aceasta era a doua grea lovitură după răpirea nepedepsită a comorii de sub masa de piatră. Sfatul haiducilor prevestea ceva de primejdie, scormonind bănuieli şi aţâţând temeri noi.
În vremea asta, pe pământurile din împrejurimi, ajunsese stăpân un om mătăhălos, nemăsurat de gras care avea tot ce-i dorea inima. Vorbe de ocară nu se auziseră despre dânsul. Dar se ştia că a cumpărat moşia şi conacul cu bani grei de aur. Conacul acestui bogătaş era enigmatic şi porţile-i stăteau veşnic închise, deşi se aflau înăuntru câţiva slujbaşi. Iată însă ca într-o seară ele trebuiră să se deschidă în grabă, venind stăpânul şi încă nu singur, ci aducând în caleaşcă o femeie necunoscută.
Femeia aceea adusă la conac rămânea veşnic tristă. Uneori ascundea câte o lacrimă. Nimeni nu ştia de unde venise şi cum o cheamă. Îi spuneau doar “stăpâna” şi o slujeau după poruncă, fără a iscodi.
Ba se temeau să afle prea multe, căci bogătaşul zvârlea pe drumuri pe cine-l bănuia că povesteşte pe-aiurea ce-i şi cum. Sau se trezeau straşnic pedepsiţi, chiar cu temniţa de sub casă. Spaima intrase astfel în slujbaşi, de-ai fi zis că toţi sunt fără grai. Tăceau şi munceau.
- De ce stăpâna mea este veşnic tristă? Dacă-i de dor ştiu descântece, dacă-i de-nsingurare ştiu tâlcuri cu haz, dacă-I de boală ştiu leacuri. Ehe! Câte-am pătimit eu în tinereţe!...i se făcuse milă unei slujnice, când nu le auzea nimeni.
Dar femeia rămânea ferecată la binevoirile acestea, cutremurându-se. Ocolişul întrebării o lovise din plin, în loc să o înmoaie. Bătrâna slujnică se cutremura încă pe atât de suferinţa stăpânei. Pricepu că ea tace sub cruntă ameninţare. Se agăţa aşadar de paznicul cel bătrân, cu toată tăria simţirii ei de om. Vorbea ceea: corb la corb nu-şi scoate ochii! Şi-I dădu curaj să-I spună adevărul.
- Văd că nu ştii nimic despre fiinţa asta ticăloasă, ce-i spuneau stăpân. Dacă-mi este frică să-ţi vorbesc despre dânsul, nu-i nicidecum pentru că m-ar omorî. Spaima mea vine de la ce mă aşteaptă în temniță: cu picioarele în apă, chinuit de şobolani şi broaşte. Stăpânul nostru nu-i decât un tâlhar care a furat comoara haiducilor de sub piatra cea mare de pe Runc. Ori, cu bani nu poţi fura şi suflete!
Apoi bătrânul a căzut în muţenie. Dar slujnica nu s-a lăsat înspăimântată şi i-a ţinut calea frumoasei femei:
- Fugi din casa acestui tâlhar! Averea şi-a făcut-o furând comoara de sub masa haiducilor. Acea comoară nu era pentru bogaţi, dar nici nu pentru cumpărat sufletul cuiva. Sunt gata să te ajut.
- Aruncă departe de tine asemenea gânduri! Temnița ne mănâncă!
- Fiica mea, spune-mi numai, iar eu te voi pune la adăpost.
- Mergi în pădurea de pe dealul Runc, la masa de piatră. Lasă acolo năframa mea. Pe dânsa sunt nişte semen…Ce fericită-i soarta mea de-a fi avut norocul să dau peste o prietenă atât de credincioasă!
A plecat slujnica în pădure, nu însă de a-i da stăpânului să bea o cană cu ceai de mac.
Dacă au găsit năframa şi-au citit semnele de pe dânsa, haiducii au dibuit locul şi au înconjurat casa, chemându-l pe stăpân la judecata cea dreaptă. Şi-au prins să-l fugărească spre Runc, la masa cea de piatră, ca acolo să-şi primească pedeapsa.
- Daţi în el, daţi în el! Strigau oameni de pe ulițe, alăturându-se haiducilor.
Bogatul alerga sub ciomege.
- Daţi în el, daţi în el! Tâlharul!
- Dă-i la cap, că ţi-a furat nevasta!
Iar când au ajuns la piatră, l-au răsturnat cu faţa în jos şi iau dat şase ciomege.
- Astea-s pentru banii furaţi de la haiduci.
A urmat pedeapsa crea cruntă, pentru cealaltă faptă a sa. Căpitanul i-a tăiat capul cu securea:
- Asta-i pentru furt de femeie!
De-atunci, piatra de pe Runc s-a numit Masa tâlharilor aşa cum reiese ea din cartea ”Din Legendele Botoşanilor” de E. Agrigoroaiei. (Sursa foto: Adevărul)
