Între dealuri, păduri şi apa Siretului îşi duce existenţa multiseculară o aşezare atestată documentar în anul 1400, cu vestigii din epoca migraţiilor şi din secolul XV-lea.
Localitatea Tudora vorbeşte sufletului şi printr-un monument al naturii – o pădure de tisă din vremuri străvechi, împuţinată prin defrişări, ce se întinde acum în pâlcuri pe pâraiele Ocupului, Racului şi Parchetului. În pădurea de tisă, primăvara aceea, s-a arătat repede, în răbufnirea de flori nenumărate, dominând albul parfumat, cu putere de vrajă.
Sub umbra rară, Şandru, fiul boierului Negoiţă, a apărut ca din senin. Era atât de luminos, încât pătrunzând în sufletul Tudorei, fiica pădurarului, l-a ars.
Fata s-a ridicat de pe iarbă, să-i iasă în cale. Dându-şi seama că dânsul n-o mai recunoaşte, s-a oprit locului. Dar ghemul de aţă, cu care împletea, s-a rostogolit până la picioarele băiatului. Şandru l-a ridicat şi-a mers pe fir până la dânsa, întinzându-l.
- Cine eşti? A întrebat-o.
- Sunt Tudora, fata pădurarului.
- Tu eşti fetiţa aceea pe care a văzut-o vraciul la curte! Îşi aminti el. Credeam că ai murit. Ai avut zile. Piciorul îţi era aproape putred. Ai fost tare…Dar ştii…Eşti mai frumoasă decât mi s-a părut atunci. Ai crescut. Abia te mai recunosc. Numai ochii ţi-au rămas tot atât de verzi ca atunci. Eşti o fecioară fermecătoare cum rar se poate afla. Îmi pare bine că te-am întâlnit, dar te rog să mă ierţi că trebuie să plec. Mă aşteaptă nişte tăietori de lemne. Au nevoie de tisă pentru cuie. Vor să facă o mănăstire. Şi tata m-a trimis pe mine. Zice că-s priceput la negustorii.
Când sorele era drept amiază, Şandru s-a întors.
- Ce faci, Tudoriţă? A întrebat-o el? Lucrezi, dar ai degete fine, despre care se spune că arată isteţime şi har strălucitor în muzică.
- Aşa spunea şi părintele.
- Îţi mai aduci aminte de mine?
- Oare s-ar putea afla altfel…?
Întrebarea fetei a venit pe neaşteptate şi era o mare destăinuire. În loc de alt răspuns, Şandru a rămas pe gânduri. Părea că-l preocupă ceva ascuns. Poate că-l ducea gândul la o altă femeie. Sau cine ştie…Când a privit-o în faţă, ochii fetei au pălit.
- Eşti frumoasă, a urmat el, şi ochii tăi mă atrag cu cât citesc în ei mai mult dor. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Nu mai e nevoie de nici o îndoială. Pot spune că m-am îndrăgostit de dumneata.
Se însera. Rodica, sora mai mică a pădurarului trăbăluia prin curte. Poate că făcea ultimele pregătiri pentru noaptea de Înviere. Nişte săteni au trecut pe lângă dânşii, şoptind:
- I-s ochii ca albastrul de sineală, taman ca Stanciu, unchiul său mândru.
- Parcă s-a uitat mă-sa la miezul nopţii, de i s-a făcut părul atât de umbros!
- Dar şi fata pădurarului n-are seamăn pe lume. Frumoasă ca o împărăteasă.
Şandru a plecat din poiană abia când Rodica a chemat-o pe Tudoriţa, amintindu-i că e târziu şi trebuia să plece la slujba de Înviere. S-au îmbrăcat în haine de sărbătoare şi-au plecat la biserică. În ctitorirea boierului Negoiţă era întuneric. Lumea se înghesuia la intrare.
- Veniţi de luaţi lumină, se auzea vocea preotului…Tu eşti lumina cea adevărată…
Tudoriţa a simţit cum mâna lui Şandru îi cuprinde braţul.
- Tu eşti lumina mea adevărată, a rostit el abia desluşit. Afară de tine alta nu ştiu!
A apropiat-o o clipă alături de pieptul lui. Şi inima fecioarei se zbătea ca o pasăre. Mirosea a iarbă reavănă şi strălucitoare, a toporaşi, brebeni şi lăcrămioare.
- Tinereţea nu-i veşnică, Tudoriţă. Şi viaţa trebuie trăită. Vei rămâne cu mine să împărţim pe din două bucuriile şi tristeţile vieţii! Am aprins o scânteie în sufetul tău. Oare ce-aş mai putea dori mai mult decât s-o văz arzând?
Tudoriţa ascultând vorbele lui şi nu credea că totul este adevărat. Iar privirile ei rămâneau pe chipul Rodicăi, care se ruga pentru iertarea păcatelor celui mort, care o înşelase: boierul Stanciu.
După întâmplarea de la biserică, Şandru nu se mai oprea în poiană. Zorea venind şi plecând din pădure. Într-o seară, Tudora s-a ascuns după o tufă de liliac, să-l poată vedea cum trece pe cărăruia de lângă ograda lor.
Fiul boierului s-a apropiat şi a chemat-o cu glas rugător:
- Ieşi de acolo şi vino la curte. Avem o petrecere. Vreau să fii perechea mea în seara asta. Te-aştept să mergem.
- Du-te şi-ţi dezvăluie tainele, a îndemnat-o Rodica. Cântecul tău este vrăjitor, poate ajunge chiar până la cer. Caută să-l farmeci pe Şandru, ca să nu te mai uite!
A îmbrăcat rochia albă, brodată cu fir auriu, primită cândva de la Rodica, în dar de la Stanciu, unchiul lui Şandru.
- Du-te, i-a zis Rodica, dar rămâi trează, nu-ţi dărui sufletul. Sufletul să nu ţi-l dai decât care îţi va da inima lui. Altfel rămâi fără nimic. Dar cel mai trist lucru este când îţi ia sufletul, iar pe al lui şi-l vinde. Aşa a făcut cu mine Stanciu.
Salonul cu cristaluri şi mahon era plin de femei în rochii vaporoase şi bărbaţi eleganţi. Tudoriţa s-a privit în oglinzile sclipitoare şi nu s-a mai recunoscut. Rochia şi sandalele împrumutate căpătaseră strălucire de basm şi-i vrăjiseră chipul. Nu mai era fată de pădurare. În salonul cel mare se dansa. Masa era întinsă alături. Argintăria cânta cu glas de clopoţei. Tudora nu ştia cum să se descurce în astfel de situaţii şi totul părea nemaipomenit de complicat.
Un cobzar încerca să dea acordurile unui cântec şi Tudoriţa s-a apropiat de dânsul ca de o salvare. Cântecul Tudoriţei se revărsa ca o destăinuire, făcută lui Şandru, că viaţa ei n-are nici un rost fără el.
Cobzarul o privi uimit. Nu mai auzise asemenea glas. Când s-a sfârşit cântecul, Tudora a întâlnit privirile pline de invidie ale unei femei. Era Ana, tânără şi bogata văduvă a boierului Stanciu.
- Îmi eşti dragă, Tudora, părea să spună Şandru.
Şi Ana i-a ghicit gândul. Dar Nastea, sora lui Şandru, s-a înspăimântat.
- Doamna Nastea vrea să vă vorbească, a chemat-o servitoarea pe Tudora în dormitorul gazdei.
- Ascultă, fată, ştiu de ce-ai venit aici şi de cine ţi-e legată inima. Să vorbim deschis: eşti îndrăgostită de fratele meu. Trebuie să te înfrângi şi să-ţi iei gândul de la dânsul. Dacă-ţi dă puţină atenţie, o face pentru că se amuză. Orice bărbat e încântat când descoperă că e iubit. Şi ochii tăi spun cu prisosinţă asta. E o nebunie să nădăjduieşti. Se logodeşte cu tânăra şi bogata văduvă a unchiului nostru… Poate îţi închipui că ar putea rupe logodna! Numai trecând peste cuvântul meu se va întâmpla aşa. Noi suntem ruinaţi. Ana este singura noastră nădejde.
Tudoriţa a dat să plece, dar Nastea a urmat:
- Priveşte prin cristalul uşii ce dă în salon şi vezi ce se întâmplă!
Şandru dansa cu Ana. Braţul lui îi cuprindea talia zveltă şi mlădioasă. Glasul Tudorei s-a schimbat, s-a clătinat ca o frunză pe o creangă în toamnă. Dar, nealterat, a rezistat şi s-a luminat:
- Da, doamnă, îl iubesc pe fratele dumneavoastră. El este prima mea dragoste, ultima şi cea mai sfântă. Ba mi mult, el este pentru mine lumina lumii. Fără dânsul nu mai am la ce trăi.
Ultimele ei cuvinte au sunat ca un verdict dureros, ce nu mai putea fi schimbat. Sora lui Şandru a rămas o clipă descumpănită.
- Să mă ierţi, a şoptit ea înduioşată.
Poate că atunci se gândea la tinereţea ei irosită, la visele neîmplinite şi dorinţele înăbuşite alături de un bărbat bătrân şi bădăran, care şi-a irosit averea cu femeile uşoare. Un gând însă îi schimbă brusc inima. Firea comodă, dorinţa de belşug izbândeau şi de data aceasta.
- Fii liniştită, ai să găseşti un alt băiat pe potriva ta. La pădure vin mulţi negustori pentru lemnul de tisă.
- Nu, nu, nu! Asta nu-i cu putinţă!
- Nu eşti decât o fată de pădurar. Cum ai îndrăznit să năzuieşti mai sus?
Râdea triumfător. Nastea îşi găsise argumentul care s-o umilească. Distingând glasul Tudorei, Şandru a intrat în dormitor, dar fata dispăruse prin uşa servitorilor. Ghicind ce s-a petrecut, Şandru se luă pe urma ei. Dar sărmana zorea prin pădure.
Norii se adunaseră deasupra copacilor, cu zvon de vijelie. Florile îşi acopereau căpuşorul neliniştite. Vântul sufla poala rochiei albe, iar fulgerele luminau în răstimpuri umbra fetei, ce refuza cu încăpăţânare să se oprească.
- Tudora! Tudora! Tudora! Striga Şandru.
Apoi, a venit furtuna, cu fulgere şi trăsnete la tot pasul. Ploaia şuruia vijelioasă din înaltul nesfârşit, sfârtecând frunza copacilor.
- Tudora! Tudora!...
Şi fata n-a răspuns. Numai ecoul pădurii se auzea trist şi îndepărtat.
- Tudora! Tudora!..
Legendele Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei spun că după numele acelei nefericite ce s-a pierdut, i-au spus pădurii de tisă Tudora, iar mai apoi şi satul s-a numit tot aşa.
