Maria Cristina Nicolau are 28 de ani și cântă de la 10 ani. A urmat Școala Populară de Artă, a activat în grupul ”Vis de Artist”, a absolvit Liceul de Artă ”Ștefan Luchian” din Botoșani, apoi Jazz și compoziție la Universitatea Națională de Arte "George Enescu" Iași, unde a urmat și Masterul. 

Pe Măriuca – așa cum au cunoscut-o botoșănenii - o descria în urmă cu câțiva ani profesoara ei de canto, Cătălina Constantinovici: ”optimistă, plină de energie, cu educație aleasă, știe ce vrea, știe să se bucure și să transmită în jurul sau emoții, trăiri, sentimente”.

Oricât am privi către prezent sau către viitor, Maria Cristina Nicolau va fi mereu o parte din Măriuca de odinioară. Cu zâmbetul șăgalnic, privirea șotioasă, glasul lin-unduitor, și totuși închis într-o gravitate aspră, matură, care într-o clipă se transformă într-un iureș de nestăvilit…

Pentru Maria Cristina Nicolau, pandemia a lăsat în urmă durere, dar și multă speranță. Nu a cântat, nu s-a bucurat de scenă în această perioadă. Mai mult, a trecut prin momente extrem de dificile atunci când ambii părinți s-au infectat cu noul coronavirus, tatăl ajungând chiar în stare critică. Au depășit împreună cumpăna cea mare, iar viața a început câte puțin să își urmeze firescul ei.

”Am văzut cu alți ochi muzica”

- Ce simte astăzi Maria Cristina privind îndărăt, către Măriuca din trecut, cea care în urmă cu 10-13 ani, de pildă, cucerea deja juriile competițiilor muzicale?

-Măriuca din Botoșani a plecat la Iași în 2011, unde am studiat jazz-muzică ușoară. Am rămas în Iași nouă ani de zile. Am început să mă fac cunoscută în Iași, mai întâi în cadrul facultății, apoi am luat legătura cu diferiți muzicieni și artiști. Am început să cânt jazz cu artiști ai Iașului.

-Cu cine ai studiat jazz?

-Cu domnul Romeo Cozma am studiat compoziție jazz și muzică ușoară, și ansamblu jazz cu domnul Dan Spânu. Am văzut total cu alți ochi muzica, pentru că am studiat la nivel academic. Asta m-a ajutat foarte mult, când studiezi cu profesori, faci muzica la alt nivel.

-Cum te-ai dus spre jazz, un gen muzical pe care nu-l abordaseși, totuși, niciodată până atunci?

-Voiam să studiez canto, dar la Universitatea de Arte din Iași există doar canto clasic și voiam să continui oarecum cu muzica ușoară. Așa am descoperit această secție de jazz și muzică ușoară.

-Aveai idee despre ce înseamnă acest gen mai puțin abordat?

-Mie îmi suna oarecum altfel, dar bineînțeles că nu am crezut că voi face asta la nivel academic. Mi se părea a fi ceva ușor, dar nu a fost așa. Nu cântasem niciodată jazz, era ceva total necunoscut, și am descoperit că îmi place foarte mult. Păcat că în România nu este promovată această cultură a jazz-ului.

-Ce ți-a adus nou povestea asta? Jazz-ul, știm, îți oferă o libertatea mare de improvizație, dar și vocală.

-Exact, îți dă o libertate de improvizație, am descoperit foarte multe stiluri de jazz. Blues-ul se cântă într-un fel, Bossa Nova se cântă altfel. Mă simt mai bine în zona Free jazz și Bossa Nova.

-A fost perioada Iași. Ce a urmat?

-Da, m-am gândit apoi să evoluez, să îmi dezvolt mai mult calitățile muzicale și să vin la București. Aici am luat din nou de la zero. Am intrat în grupuri de instrumentiști, încet-încet cunosc latura aceasta artistică a Bucureștiului.

-Ai predat muzica după Conservator?

-Da, am fost profesor de canto la Atelierul de Muzică Anca Șerban din Iași, după care a venit pandemia și am făcut ore online. Acum, în București, încep să mă fac cunoscută și să predau și aici.

”Mi-e tare dor să umblu cu tata peste tot”

-Cum ai trecut peste 2020, acest an care ne-a resetat tuturor prioritățile?

-Foarte greu. Mai ales că și părinții mei au avut coronavirus. Vara trecută a fost foarte grea pentru noi. Am scăpat, au avut noroc și am trecut peste acest hop. E foarte frustrant, mai ales când erai obișnuit să mergi la spectacole, să cânți, și deodată… E groaznic. Nu sunt singură în situația asta, sunt foarte mulți artiști.

-Ce înseamnă pentru un artist care lucrează cu vocea o pauză mare. Sunt probleme pentru că nu lucrezi vocea, pentru că nu exersezi?

-Dacă studiezi în fiecare zi nu se întâmplă nimic. Vocea este exact cum se antrenează cei de pe terenul de fotbal, ca în sportul de performanță. Dacă nu lucrezi vocea rămâne totul în pioneze. Nu există ”gata, știu tot”. Muzica o descoperi permanent. Indiferent cât de bun ai fi.

”Simt că sunt în lumina reflectoarelor”

-Măriuca de odinioară a devenit, iată, o femeie frumoasă. 28 de ani, o vârstă foarte frumoasă.

-Da, nici nu îmi vine să cred că am 28 de ani. Am și acum nostalgia anilor în care mergeam la concursuri… Acum, la vârsta asta, nu prea mai există concursuri. Și mi-e tare dor să umblu cu tata peste tot. Tata a fost mereu susținătorul meu nr. 1, urcam în mașină și mergeam la Bârlad, la Vaslui, la București…

-Fata frumoasă din fotografii, așa te-au cunoscut mulți în perioada aceasta. Povestește-ne puțin despre… fotografii.

-Chestia asta nu am făcut-o niciodată. Răzvan Boroda, pianistul cu care cânt la Iași, este pasionat de fotografie. Și-a luat un aparat nou și mi-a spus: hai să facem fotografii. Și așa mi-am descoperit și eu o nouă pasiune: să pozez. Îmi place foarte mult latura aceasta, mai ales acum, cât sunt tânără.

-Este o pasiune, cum îi spui. Dar pe care, cel puțin aici, în zona Moldovei, foarte puține femei și-ar asuma-o, cel puțin public. Ce simți când pozezi? Conștientizezi o stare sau pur și simplu te lași în seama fotografului?

-Simt că sunt în lumina reflectoarelor, în primul rând, și că transmit exact ceea ce sunt. Bineînțeles că am avut păreri pro și contra, că fac poze prea … Am avut și hateri, firește. Când eram mai mică mă afectau. Când eram la liceu și cântam piesele mele, mi se spunea că eu cânt piese vechi… Am avut un declic, m-am dus la doamna Constantinovici și i-am spus că eu nu mai cânt. Pentru că la liceu mi se spunea mereu că eu cânt muzică de aia... Am fost afectată din cauza colegilor mei care erau altfel față de mine, și asta mă influența negativ. Dar după ce am ajuns la facultate mi-am dat seama că a fost o prostie să mă las influențată de oameni negativi care, efectiv, voiau să mă tragă în jos și atât. Și s-a produs o schimbare atunci. Când am ajuns în Iași și am văzut că ceea ce fac eu e foarte bine, am avut și aprecieri…

-Ca să înțeleagă toată lumea, vorbim despre marea muzică ușoară românească pe care tu o interpretai, și care era considerată a fi învechită…

-Exact! La concursuri oricum nu puteai merge cu altceva, se cântau șlagărele compozitorilor mari. Nu puteai cânta Inna, de exemplu…

-Nici nu era ușor să cânți astfel de șlagăre…

-Corect! Dar, spuneam, când am ajuns în Iași nu am mai avut această problemă și chiar am prins multă încredere în mine. Contează foarte mult oamenii din jurul tău. Foarte mult contează! Am avut profesori care m-au susținut extraordinar de mult, datorită lor am evoluat. Iar acum sperăm să treacă pandemia. Îmi place să predau, dar cel mai mult îmi place să fiu pe scenă. E greu, nu e simplu, dar tot nu m-aș lăsa de muzică.

Oamenii din trecut pentru un viitor muzical

-Revenind la Botoșani. Există oameni către care te întorci mereu cu gând bun, cu recunoștință?

-Normal! Doamna profesoară Cătălina Constantinovici. Datorită ei am dat la Conservator. Pentru că eu m-am hotărât prin clasa a XI-a abia. Când doamna profesoară i-a spus mamei că, dacă dau la altă facultate, nu mă voi mai întoarce la muzică. Și așa era. Pentru că intri în altceva, nu mai ai timp…

-Ce ar fost, totuși, dacă nu ar fi fost Conservatorul?

-Doamne, nu știu, dar cred că începeam o facultate și o lăsam baltă, pentru că tot la muzică ajungeam. Dar făceam o facultate ca să o fac. Mai bine că am făcut Conservatorul, că m-a și ajutat, și în cântat și în tot. Înveți note, studii, gândești altfel muzica atunci când o faci la un mod academic. Când cânți realizezi unde ai greșit, plus experiența cu band-urile, cu jazz-ul, cu pianiști… E total diferit decât atunci când cânți cu negativ.

-Altcineva către care se îndreaptă gândul tău?

-Părinții mei care au fost mereu lângă mine. Domnul Romeo Cozma, de la Iași. Domnul Dan Spânu, care m-a influențat să merg și pe partea de pop-rock. Eu am început să cânt pop-rock din facultate, când mi-a spus dl profesor că eu o să cânt rock. Și de atunci i-am înnebunit pe prietenii mei cu rock-ul. Dar, la fel, este o latură muzicală greu accesibilă în ziua de azi, deși foarte frumoasă. Mai ales în trendul acesta cu manele…

-Este un trend cu manele?

-Da, sigur că da. Toată lumea face astăzi din piesă o manea. Dar va trece și asta. Părerea mea este că în ziua de azi muzică bună nu prea mai există.

”Nu se mai pune accent pe calitate, ci pe cantitate, pe cum arăți și pachetul pe care îl vinzi”

-Și totuși avem cei mai mulți artiști și cele mai multe cântece… Tu vii dintr-un timp în care artistul trecea printr-o serie de concursuri până să ajungă într-un spectacol. Acum pare mult mai simplu să apari la televizor…

-Pentru că nu se mai pune accent pe calitate, ci pe cantitate, pe cum arăți și pachetul pe care îl vinzi. Vocea… se rezolvă în studio. Artiștii nu prea mai cântă live. Dacă s-ar cânta live în industria medicală, cred că în cazul a 80 la sută dintre artiști ne-am da seama că oamenii aceștia nu au nicio treabă cu muzica. Dar asta se vrea, din păcate.

-Pentru cei aflați la început. Sunt copii care merg la concursuri. În ideea că aceste concursuri sunt și corecte și oneste. Este important pentru un copil să se rodeze în astfel de competiții?

-Pentru un copil, categoric da. Urci pe scenă, te înveți cu publicul, scapi de trac, cânți live și te învață ce înseamnă o competiție. Iar asta se face de mic. Te învață și cu eșecul, pentru că chiar dacă nu iei un premiu sau nu ești destul de bun te ambiționează să muncești și mai mult. Și eu am părinți care spun că nu au luat premiu copiii lor. Nu e vorba de premiu aici. E nevoie de ani de zile pentru un premiu, de multă muncă. Iar chestia asta cu munca este o problemă la noi, în România. Și nu sunt vinovați copiii. Ci din cauza societății, din cauza a ceea ce se mediatizează la televizor, pentru că vin tot felul de soliste care arată foarte bine, fac play-back și gata. Nu e așa.

”Există un fel de a arăta bine pe care îl cere societatea de astăzi”

-Pentru că suntem într-o perioadă în care vorbim mai multe despre femeie, feminitate. Ai spus de mai multe ori: care arată bine. Există mai multe feluri în care o femeie arată bine?

-Există un fel de a arăta bine pe care îl cere societatea de astăzi. O femeie înaltă, să ai niște dotări, ca să mă exprim așa, și eventual, dacă nu știi prea multe lucruri și te mai faci și un pic de râs la televizor este perfect. Pentru că oamenii la asta se uită. Nu cheamă nimeni la tv pe cineva cu șapte doctorate, pentru că publicul este mediocru, vedeți Vulpița și Viorel… Cancan și șocșocșoc. La noi, în România, nu mai există cultură.

-Totuși, să revenim și la celălalt fel în care o femeie arată bine.

-În primul rând să fie naturală. Cea mai frumoasă femeie este cea naturală. Să fii tu și să nu pari altceva decât ești. Cred că aceea este frumusețea feminină. Eu sunt așa și așa merg până la capăt. Și eu am elevi care spun: vreau să cânt ca nu știu cine. Și le spun: nu, trebuie să fii tu, nu să cânți ca altcineva.

”Niciun medicament de pe lumea asta nu te ajută ca muzica”

-Un sfat pentru tinerii aflați la început de drum în muzică?

-Cred că cel mai important lucru este să nu cedeze. În muzică ai foarte multe obstacole. Dai de foarte multe uși închise. Ți se închid cu răutate de multe ori, dar asta se întâmplă peste tot, nu doar în acest domeniu. Noi, artiștii, din păcate, nu ne susținem. Așa este peste tot. Trebuie să lucrezi foarte mult cu tine, să fii tare și să ai încredere în tine. Dacă ești nesigur te duci la vale rău de tot. Am avut și eu depresii, când nu știam ce mai am de făcut. În astfel de momente tot muzica mă salvează. Mă încarcă de energie pozitivă. În toate momentele grele am cântat. Muzica vindecă, indiferent ce ai. Mai ales dacă iubești și faci totul cu pasiune, niciun medicament de pe lumea asta nu te ajută ca muzica.

-E nevoie și de răbdare, să nu cauți afirmarea chiar de a doua zi?

-Foarte multă răbdare! Am trăit vremuri, vin alte vremuri, așa e în domeniul muzical. E bine să fii în pas cu tot ce se întâmplă. Nu ai de ales, nu există cale de întoarcere. Trebuie să îți asumi tot ce faci. Indiferent că eșuezi, asta e! Dar ești împăcat că nu ai ratat o șansă.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: