Da, știu că am promis acum vrei trei ani că nu mai calc pe litoralul românesc, însă mă chinuie un soi de masochism patriotic care vara aceasta m-a readus la malul Mării Negre. Dorul aventurilor pe care numai prin stațiunile constănțene le întâlnești a învins până la urmă.
Și cum ar putea să fie altfel atât timp cât ”aventura” începe chiar de la intrarea în hotel, când recepționera intră pe modulul ”panică” după ce ne vede apropiindu-ne de lift. Mă gândeam așa, în mintea mea, că dacă tot am făcut peste 500 de kilometri și avem vreo patru genți și o valiză cu noi, chiar putem să folosim ascensorul. ”Mai bine urcați pe scări”, ne spune cu un zâmbet complice, plin de subînțelesuri.
Ce să facem? Ne conformăm, îmi agăț de după gât vreo două genți, le urnim pe celelalte și mă consolez cu gândul că măcar am primit cameră la etajul 1. Adică, putea să fie și la 5, ca să ne înțelegem.
Prin cameră pare să fi trecut un taifun din care au rămas doar cearșafurile în formă de lebădă.
Prizele sunt smulse din pereți, caseta de la cablul TV așijderea. Ambițios din fire, încerc totuși să deschid televizorul. ”No signal” este singurul lucru pe care poate să îl producă TV-ul.
La început îmi spun, ”las că e mai bine fără televizor”. După vrei două zile mă apucă însă nervii: ”păi stai frate, că am dat bani pentru asta!”. Așa că, luându-mi inima în dinți și... telecomanda în buzunar, cobor la recepție: ”Știți, de când am preluat camera, televizorul nu funcționează. Cred că este de la casetă, este scoasă din perete”.
Băiatul de acolo se uită la mine de parcă m-aș fi plâns că nu avem în cameră pahare turnate în aur.
După câteva momente de uluială bâiguie ceva din gama: ”am să anunț”.
Nu știu dacă trebuia să dea de veste la NATO, pe la UE, ori să-i telefoneze lui Iohannis, dar am plecat din minunata cameră cu ”no signal” pe ecranul TV-ului. Na, dacă nu umblu cu șurubelnița după mine prin vacanțe, așa îmi trebuie.
Pe la jumătatea sezonului ne lovește însă norocul. Într-o după amiază, abia ce venisem de la plajă, că auzim bătăi puternice în ușă.
- Bună ziua!
- Bună ziua...
- Ați folosit cumva dușul acum câteva minute?
Mă blochez. Îmi zic în gând, ”băi, cred că n-am înțeles întrebarea”. Mi se pare prea de tot să vină o cameristă și să ne întrebe așa ceva. Așa că încerc un...
- Dacă am folosit... ce?
- Dușul dom'ne, dușul!
Nu-i adevărat... Rămân perplex, adică nu pot să cred că m-a întrebat așa ceva. Îmi trec tot felul de idei prin cap. O fi doar de decor...? Trebuia să ne cerem voie? Nu era inclus în prețul camerei? Până la urmă aleg varianta sinceră.
- Da, l-am folosit... Nu era voie?
- Păi era voie, dar uitați că s-a înfundat scurgerea și s-a înfiltrat apa la recepție.
- ... ?!
- Aveți camera chiar deasupra recepției.
În continuare îmi găsesc cu greu cuvintele, așa că sunt anunțat de prezumtiva pedeapsă:
- Ar fi bine să vă strângeți bagajele, cred că vă mutăm în altă cameră.
Mă execut, ce să fac, dacă m-am apucat ca inconștientul să fac duș. Doar că nu mai vine nimeni cu strămutarea. Într-un târziu cobor la recepție, iar deasupra remarc, ce-i drept, cum picăturile se scurg suav pe tavan.
Sunt întrebat dacă poate urca instalatorul să vadă ce s-a întâmplat. Instalator era unul Chamath, un srilankez, pakistanez, ”bangladeshian”, ceva din zona aia, înțelegeți voi. Îl invit în cameră, când ajunge în baie îmi trântește ușa în nas. E momentul lui de glorie... Iese după mai puțin de vreo cinci minute, eu țuști după el.
Un nene care pare un fel de CEO al hotelului îl întreabă dacă este necesar ca să... ”tourist moved?”. Instalatorul de la celălalt capăt al pământului scoate un fel de icnet, pe care eu îl traduc drept ”încă mai întrebi?!” și îi arată niște poze. Mă întreb în gând: ”Ăsta a făcut ședință foto la mine în baie sau ce mamă mă-sii?!”
CEO-ul decide pe loc că ”tourist moved” și îi transmite recepționerului să ne dea altă cameră. Se holbează ăla vreo zece minute în ecranul computerului, după care îmi înmânează o cheie pentru etajul 5. Reacționez imediat: ”Hai că glumiți, cum să urc cu atâtea bagaje până la etajul 5, când liftul vostru e doar de decor?!”
CEO-ul îl înjură cu privirea pe recepționer: ”i-ai dat la etajul 5?! Nu la etajul 5!”. Încep să devin curios, dacă la 1 este ce este, ce-o fi la 5, balauri? Până la urmă ne trimite la etajul 2, exact deasupra camerei pe care o aveam la 1. Altă viață aici, televizorul funcționează. Pe modulul ”Purici”, ce-i drept, dar măcar am trecut de etapa cu ”no signal”.
Prizele sunt însă la fel, ca după taifun. Ne jucăm totuși cu... focul, la propriu, și băgăm un fier de călcat în priză. În câteva clipe iese fum. Ei na, doar nu ne-or da ăștia afară din stațiune că umblăm boțiți.
Camera are și aer condiționat. Doar ca aparatul pare desprins din vremurile în care prin România o chestie dintr-asta își permiteau doar Țiriac și încă vreo câțiva granguri. Albul a devenit galben, iar galbenul este un fel de maro – ruginiu.
Ba nu, ruginiu este interiorul frigiderului. Când îl deschizi ți se întoarce stomacul pe dos.
Revenind la ”aparatul de răcorit”, nici nu îndrăznesc să deschid aerul condiționat, mi-i temă să nu ne atace plămânii.
Așa că boțiți, dar măcar cu dușuri la activ, coborâm spre restaurantele de pe faleză. Fără chef de plimbări, intrăm într-unul din primele ieșite din cale. Nu apucăm să comandăm, că în fața restaurantului începe show-ul. Patronul, unul ras în cap cu tricoul pus la grea încercare prin zona burții și cu mocasini în picioare, se ceartă ca la ușa... terasei cu vecinul.
”Băi hahalerelor, băi neterminaților, mă c... pe voi și pe terasa voastră de c... Băăăă!!! Voi îmi faceți mie reclamație?! Păi voi nu știți cu cine vă puneți?! ... Tu... vă-n g... ”.
Circul continuă minute bune de-mi stă pizza în gât. La un moment apare unul în costum de interlop, pardon de bucătar, și ne ia tare: ”este în regulă, nu vă place pizza?!”
Mai îndrăznești să-i spui că tu la pizza vrei ketchup, nu înjurături și urlete?
”Foaaarte bună! Chiar bună, n-am mâncat de mult o pizza așa bună”.
O mâncăm cu noduri numai să plecăm mai repede. Ieșiți de acolo, mă lovește un acces de bărbăție și îi spun patronului: ”știți, pizza chiar a fost bună, vă puteți bate concurența printr-un meniu mai bun, nu este nevoie să țipați în fața terasei”.
Atâta i-a trebuit capului ras.
”Frățioare! (chiar îmi lipsea un frate în viața asta, ce noroc pe mine să-l găsesc tocmai la celălalt capăt al țării noastre dragi!) De 20 de ani mă judec cu panarama asta. Da io-s șmecher calificat, eu am certificat de șmecher frățioare, nu scapă ei de mine. Știi de ce fac scandal acum? Că ultima oară când i-am bătut încă mai suflau”.
Suflăm și noi a ușurare când plecăm de acolo.
Îmi zic în gând, ”las' că om mânca liniștiți mâine dimineață la micul dejun”. Doar că aici este o altă poveste. Programul lor pentru masa matinală este doar de la 8:30 la 9:30. Trebuie să recunosc că n-am prea întâlnit în viața mea hoteluri cu doar 60 de minute dedicate micului dejun.
Este însă plin de pensionari, bugetari și de antrenori veniți cu fotbaliști, karatiști și ce-or mai fi ei, care fură startul și pe la 8:00 deja își bagă nasul prin castroane. Niște fini ce ne place să fim, noi coborâm spre finalul ”orei de grație” a dejunului cel mic. Care bag de seamă că este mic spre inexistent.
Când ajungem în restaurant două felii de salam se plictiseau într-o farfurie și, în rest, spui că trecuse Armata Roșie, pe acolo. Când să pun și eu mâna pe farfurie, vine o fată și mi-o trage la propriu din mână. E chelneriță și vrea să o încheie cu micul dejun, că mai are și alte treburi.
Norocul nostru este că CEO-ul era prin preajmă și a văzut toată faza: ”Diana, cred că oamenii încă nu au luat încă masa...” După care se uită spre noi...
- Așa este?
- Păi da...
- Ce vreți să vă aduc?
- Dar ce ați avut? Că noi n-am mai prins ceva.
- Vă fac câte o omletă?
Na, decât să rămâi flămând, e bună și asta.
Pe fată o absolv de vreo vină, nu știu nici dacă este la liceu măcar. În hotel lucrează o mulțime de copii. Ți se și face milă de ei. Dimineață o fac pe-a chelnerii, după aceea pe-a cameristele, îi auzi cum povestesc la ce oră din noapte s-au culcat și cum s-au trezit dis-de-dimineață.
Iar pe instalatorul secretos din Asia îl văd cum cară cearșafuri. Eu știu, restul ori nu folosesc dușuri, ori au noroc să nu se înfunde scurgerea, așa că Chamath al meu, printre două robinete și-o canalizare, are timp și de cearșafuri.
Scăpăm și de micul dejun și mergem spre plajă. Când spun ”mergem”, să știți că este din toată puterea cuvântului. Spre final de iunie este o singură plajă cu șezlonguri în toată Eforie Sud, undeva la capătul stațiunii. Despre celelalte îmi spune un băiat de la un bar că, odată cu investițiile făcute pentru consolidarea și extinderea falezei au descoperit o epavă și arheologii încă o studiază, așa că încă nu s-au dat autorizații pentru plaje. Că doar nu erau să muncească pe timpul iernii.
Norocul lui este că plaja la care lucrează este aproape în afara stațiunii și n-a ajuns epava până acolo. Treci printr-o pădurice, prin niște bălării, cobori un deal, urci un altul. Până ce ajungi la barul de pe plajă soarele arde deja. Iar de acolo până la marea cea neagră este cel puțin jumătate de kilometru. Adică nici nu prea mai are rost să stai la soare, te bronzezi doar pe drum.
Deși este singura plajă cu șezlonguri, maxim cinci am văzut ocupate într-o zi. Lumea este însă pestriță. Un grup de doamne, toate venite fără parteneri de viață, se distrează de dau pe-a afară. Bere, vin, cocktail și apoi o gimnastică... clătinată.
Măcar nu te plictisești. Câțiva pași mai încolo, o doamnă trecută de prima tinerețe, de a doua și chiar de a treia, face topless. Lângă ea un ins face plajă în bikini. Trebuie să recunosc că nu-mi mai amintesc să fi văzut un asemenea specimen. Unde mai pui că, după ce își frige fesierii, ia un binoclu în mâini și începe să se holbeze la... Nu vă mai zic la ce, că n-am chef de ”discriminări”.
Câteva șezlonguri mai încolo, o d-nă care a pierdut lupta cu greutatea (bine, dacă chiar a dus vreodată o asemenea luptă), se destăinuie la telefon: ”decât o omletă, niște mezeluri, brânză topită și pește din ăla la conservă am mâncat dimineață”. Decât...
Apa este însă neașteptat de limpede, chiar văd peștii. Na, ca să nu spuneți că nu-mi place nimic... Și este faină și promenada, un pietonal ca în stațiunile occidentale construit cu fonduri europene. ”Românizat” însă după câteva zile, când în zonă se organizează un festival de muzică populară, o ”ițăreală” din aia cu copii chinuiți în costume populare, inclusiv căciuli de miei, puși să se zbânțuie la peste 30 de grade, când tu transpiri în maiou și pantaloni scurți.
Cazinoul din centru este acoperit cu un mesh cât toată latura unei clădiri. Este scris acolo un scurt istoric al imobilului, iar pe final se transmite că este posibil ca demararea renovării să întârzie din cauza Covid-ului. E clar, și mesh-ul este deja din alte timpuri.
Cum te depărtezi de faleză pari că intri pe ”tărâmul de nicăieri”. Străzile sunt sparte, trotuarele la fel, iarba este uscată și netunsă, pare un loc părăsit. Așa cum este de altfel și fostul teatru de vară, acolo unde se produceau acele spectacole grețoase menite să stoarcă de bani turiștii avizi să vadă ”artiștii de renume ai țării”, ”inegalabilii comici” și alții asemenea. Noroc cu ”Pescărușul curios”... Cine-i ăsta? Un supermarket de la marginea stațiunii, în apropierea căruia în sfârșit găsești un bancomat. Chiar două...
Și chiar sunt necesare fiindcă masă sub 100 de lei seara nu găsești decât sub formă de shaorma. Parte bună, chiar șocantă pentru oamenii obișnuiți cu japca financiară de pe litoral, este că absolut peste tot primești bon, de la barul de pe plajă și până la turcul cu kebap. Care ba o face pe-a turcul și vorbește stricat cu turiștii, ba turuie în românești cu fetele care-l ajută când are impresia că nu-l aude mai nimeni. Chestie de prostit turiștii, mă rog, acum îi zice marketing.
Este foarte multă... Românie în tot ceea ce se întâmplă pe litoral. Mai ales târziu în noapte când ieși să te răcorești pe balcon și dai peste turiștii din camera vecină cum sparg semințe și scuipă pe unde apucă.
”Ce dragă, dă-mi pace, mă relaxez și eu că de asta am venit în concediu la mare”.
Chiar de asta, concediu... scuipător.
