Dacă n-aş fi ştiut că PSD-iştii au pierdut prezidenţialele de la finalul anului trecut aş fi fost convins că le-au cîştigat. Asta datorită atmosferei de la conferinţa extraordinară de sîmbătă. De atîtea ori am auzit pronunţată expresia „echipa cîştigătoare” încît mă aşteaptam să-l văd din nou pe Geoană ţopăind şi sărutînd-o pe „Mihaela dragostea mea”. Sigur, lipsea Mihaela, tot aşa cum şi social-democraţilor le lipseşte guvernarea de atîţia ani. Am asistat sîmbătă la un pupincurism social-democrat generalizat. Dacă tînărul deputat Dolineaschi are dreptul la circumstanţe atenuante atît timp cît Geoană l-a făcut ceea ce este acum, pe ceilalţi îmi vine mai greu să îi mai înţeleg. PSD-ul de la Botoşani a reuşit o performanţă extraordinară la prezidenţiale. Să obţii primul scor pe ţară într-un judeţ eminamente portocaliu, cu şef de CJ, cu primar de municipiu reşedinţă de judeţ, cu întreaga pleiadă de directori de la PD-L, reprezintă cu adevărat un succes uriaş. Tocmai de aceea artizanii săi de la Botoşani, senatorul Marcu şi toţi ceilalţi, n-ar fi trebuit să se plece într-un asemenea hal în faţa lui Geoană. Meritau mai mult. Cred că s-au antepronunţat prea repede, poate ar fi trebui să îşi gestioneze mai bine rezultatul de la prezidenţiale, să ceară mai mult ca să vorbim mai pe româneşte. Asta pentru că, pînă la urmă, la Botoşani s-au întâlnit un învingător, şeful de la PSD Botoşani, cu un învins, şeful naţional al PSD, care mai vrea o dată. Primul, nu singur ce-i drept, a scos filiala din letargie după eşecurile conţaciene, al doilea a pierdut o şansă unică de a conduce România şi de a readuce PSD la putere. Sergiu BĂLĂŞCĂU