”Am văzut și am lucrat cu mari talente. Dar așa ceva n-am mai întâlnit. E talent în stare brută", spunea despre ea unul dintre cei mai mari regizori români.
S-a născut în Botoșani, unde a și urcat pentru prima dată pe scenă. A creat roluri memorabile pe scenă și în filme, a lucrat cu regizori renumiți.
Atunci când a distribuit-o în ”Hamlet”, regretatul regizor Vlad Mugur spunea: "Să aveți grijă de ea. E o mare actriță! Am avut onoarea să pun în scenă cu marii actori ai țării. Aura Buzescu m-a invitat s-o ascult înaintea unei premiere, alături de soțul ei. Am văzut și am lucrat cu mari talente. Dar așa ceva n-am mai întâlnit. Ce are Elena Ivanca e talent în stare brută".
Se întâmpla în 2001, la doar doi ani după ce Elena Ivanca termina Facultatea de Teatru la Cluj, secția Arta Actorului. A urmat apoi un Master la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Târgu-Mureş secţia Actorie, Vorbire şi expresivitate în artele spectacolului, finalizat cu susţinerea lucrării de masterat având ca titlu ”Dicţia, dincolo de aparenţe sau vorbirea de performanţă”.
Iar în 2011 obținea titlul de Doctor (calificativul Summa cum laudae), cu lucrarea ”Gestul ca mediator și creator de sens. De la text la întruparea personajului”, la Universitatea de Arte din Târgu-Mureş.
(Elena Ivanca)
Este actriță a Teatrului Naţional din Cluj din anul 2000. Predă Arta actorului la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj, secţia canto, dar și la Liceul de Coregrafie „Octavian Stroia“ din Cluj.
Imediat după absolvirea facultății, înainte de a deveni actriță a Teatrului Național din Cluj, Elena Ivanca a revenit la Botoșani.
Timp de un an jucat pe scena Teatrul ”Mihai Eminescu”. Publicul din Botoșani a urmărit-o, de pildă, în rolul Vera, din spectacolul "Oameni energici", de V. Suskin, dar și în rolul Rosetta, din "Leonce și Lena", de G. Büchner, direcția de scenă Ion Sapdaru.
De ceva vreme, Elena Ivanca mai interpretează un rol. Unul cu totul neobișnuit chiar și pentru ea însăși: este Mama lui Mircea Bravo, în filmulețele care adună sute de mii de vizualizări și mii de comentarii imediat ce apar pe YouTube sau pe rețelele de socializare. Un succes ”de nișă” ar spune unii, un compromis, s-ar grăbi să arunce alții. Pentru Elena Ivanca nu e nici una, nici alta, ci o altă formă de a ajunge la public, o colaborare bazată pe respect și pe recunoașterea recirprocă a valorii.
Despre întâlnirea cu Mircea Bravo, despre atmosfera din timpul filmărilor, despre onestitate, talent și actorie vorbim astăzi cu actrița Elena Ivanca.
-Elena Ivanca, sunteți actriță de primă scenă, cu un doctorat în Teatru și, puțină lume știe, cu o carieră universitară. Dar de o vreme foarte multă lume vă identifică (și unii chiar cred cu adevărat că relația este una biologică!) cu ”mama lui Mircea Bravo”. Cum s-a produs întâlnirea aceasta?
-Pentru mine a fost o întâlnire foarte dragă și nu cred că ar trebui să fim stăpâniți, prin natura profesiei noastre, de orgoliul unor întâlniri doar cu mari creatori. Ceea ce mi-a plăcut la Mircea este onestitatea, sinceritatea și simplitatea cu care își abordează temele. O face cu atenție și cu o modestie autentică. Dacă uneori are un aer inaccesibil, o face doar dintr-o timiditate care ar putea ușor fi interpretată.
-Mircea spune într-un interviu că lui chiar îi place ceea ce face, că aceste filmulețe nu reprezintă pentru el o rampă, o etapă. Pur și simplu îi place asta și nu își dorește să facă altceva. Se simte treaba asta când se lucrează cu el?
-Sigur că da! Face totul cu o mare bucurie și o uimitoare ușurință. E drept că și-a adunat în jur oameni care îl ajută: un regizor (care a terminat facultatea la Cluj), cameraman, maestru de sunet etc. Filmările se fac într-un regim cât se poate de profesionist, scenariile sunt trimise uneori și cu două, trei săptămâni înainte. Asta nu înseamnă că nu avem libertatea de a mai improviza, dar e organizat și serios în toată această muncă. Mircea îmi spune mereu: sunteți actriță, dacă simțiți cumva că replica asta nu vă este ofertantă sau că ați spune altfel păstrând ideea, vă rog să interveniți. Da! Este o colaborare frumoasă, caldă și umană.
Mi s-a spus: o viață întreagă ai muncit în teatru, ai făcut niște roluri importante, ai făcut un doctorat, predai într-o universitate și pe stradă oamenii care spun: ”uite-o pe mama lui Mircea Bravo. Doamna Ivanca, nu ar fi trebuit…!” Nu ar trebui să ce? Mi-ar fi rușine să fiu un om rău, să-mi uit părinții, să-mi uit Dumnezeul în care cred, dar de această colaborare eu sunt responsabilă și eu decid dacă ar trebui, sau nu! Iar umorul abordat de Mircea este de calitate și de mare bun simț. Haideți să fim sinceri, fiecare dintre noi am trăit măcar ceva dintr-o poveste de acest fel. E drept, nu sunt scrise de Gogol sau Cehov, dar dacă dăm la o parte aerele noastre de mari intelectuali, pretențiile de oameni diferiți, sofisticați, aristocrați, toate poveștile acestea de viață chiar seamănă cu viața.
-Aveți o experiență de cel puțin 20 de ani pe scena profesionistă, de o vreme și în fața studenților, ați jucat și în filme, cu regizori renumiți. Care să fie secretul acestui succes - să recunoaștem și rapid - al lui Mircea Bravo? Să fie rețelele de socializare, subiectele alese? De ce se regăsesc oamenii atât de mult în această nișă ocupată, iată, de Mircea?
-În primul rând, cred că el nu a anticipat acest succes. Eu cred că succesul se datorează unui soi de onestitate pe care l-a avut, se datorează pasiunii cu care face toate acestea. Că toate acestea te duc la succes, poate fi o vină? Eu cred că nu. Asta nu e o vină! Nu cred că ar trebui să fim atât de aspri. Poate că sunt subiectivă, dar mie mi se pare să el este răsplătit pentru pasiunea cu care face totul.
Pentru că ne regăsim în povești, pentru că el este partea amuzantă a multor lucruri uneori dramatice. Nu putem să nu privim viața și în simplitatea ei. Eu cred că Mircea asta face: privește viața în simplitatea ei.
-O simplitate de care noi am cam uitat?
-Am cam uitat. Nouă ne plac lucrurile complicate, elaborate, să ne arătăm partea noastră de curiozitate, filosofia vieții, și dacă se poate și toate lecturile pe care le avem în spate, și dacă se poate și toate performanțele. Mircea merge la lucrurile astea firești, pe care și noi le trăim, doar că le ornamentăm, căci așa ne este firea, așa ne este obișnuința. Dar uităm că viața are o simplitate uluitoare.
Eu m-am implicat în acest proiect ca un profesionist. Nicio clipă nu m-am gândit că fac altceva decât am făcut până acum. E un rol ca toate celelalte roluri. E un joc de rol. Da, s-au făcut tot felul de comentarii, unii pro, unii contra. Unii nici măcar nu fac diferența între un personaj și omul din spatele personajului…
-E greu să fii acolo, în poveste? Cum v-ați apropiat de ”mama lui Mircea Bravo”?
-Eu cred că ne apropie mai mult de viață. Eu fiind mamă de băieți, cu siguranță ceva din atitudinea mea tot se reflectă în rol. Și asta se întâmplă de fiecare dată. În momentul în care interpretezi un personaj rămâne ceva din amprenta ta. Nu intri într-o piele, pur și simplu te identifici cu o situație în care ai putea să fii și tu și nu știi cum ai reacționa. Pentru că asta înseamnă pentru mine personajul. Oare cum aș reacționa eu dacă aș fi într-o situație limită? Cum aș reacționa eu dacă aș fi o prostituată într-o nevoie teribilă de salvare? Și atunci, prin acest exercițiu de imaginație, prin talent, găsești tot felul de forme a ceea ce urmează să fie personajul.
Și m-am gândit mult la personajul pe care mi-l propune Mircea, am avut discuții de la început. Abia apoi i-am dat un temperament mai vulcanic… Până la urmă el păstrează cumva caracterul personajului, dar cu siguranță ceva din mine există acolo.
-Cum s-a lipit colaborarea asta în vreme de pandemie?
-Pentru mine a fost foarte bine. A fost bine pentru că îți crește cumva și vizibilitatea, și energia. Eu nu am știut niciodată nici să mă vând, nici să pun niște bariere ale sincerității. Eu sunt un om pentru care cel mai simplu este să spună ce simte și ce gândește. Nu întotdeauna această sinceritate este și favorabilă, dar nici nu pot să fiu ipocrită și să nu recunosc că mi s-au întâmplat lucruri și datorită acestor apariții. Da, sunt oameni care mă admiră, care mă cunosc de pe scenă și știu că nu colaborarea cu Mircea m-a făcut pe mine vizibilă. Intenția lui Mircea a fost, și ea, evidentă. Putea să aleagă oricare altă actriță de la teatru, dar știa și el că am un soi de greutate și de impact. Nici nu pot să nu recunosc că îmi cade bine când citesc comentarii ce îmi sunt favorabile. Îmi dă o stare de bine!
-Filmulețele păstrează o limită și o decență în scenarii. Mircea nu jignește, nu ridiculizează. Să fie acesta secretul?
-Este sincer în primul rând. Și îmi mai place ceva la el. Mircea nu își spune niciodată sieși actor. Nu și-a pus steluță pe umăr. Face foarte bine ceea ce face, are o echipă care știe să îl pună în valoare, are un firesc al lui, dar nu își arogă niște drepturi pe care știe că nu le are, ca țidulă… Mi-e dragă această onestitate a lui pe care eu o simt reală, nu e trucată. Ajunge la public, pentru că nu poți minți, camera de filmat te trădează, e mai parșivă decât scena.
-Cum a reacționat breasla?
-Da, am fost și ironizată de colegi… Dar mie nu mi-a fost niciodată rușine, nu mi-a fost nici ciudă că au fost oameni care au aflat despre mine doar după ce m-au văzut în clipurile lui Mircea. Mi se pare un echilibru. Eu am venit în Cluj și cu valijoara mea și am reușit să îmi găsesc un loc. Iar când Mircea m-a solicitat pentru această colaborare eu deja aveam un loc.
-Cum se lucrează cu Mircea, care este atmosfera la filmări?
-
În spatele acestei povești stă chiar acest copil autentic. Și cu o educație fantastică, de o politețe și eleganță care m-au cucerit. Și așa este de fiecare dată. Prima colaborare a fost destul de aspră. Eu știam ce face, dar nu știam în ce intru eu. I-am cerut scenariul să îl citesc, să mă gândesc, nu știam prea bine pe unde este el, apoi m-am dumirit că e celebru, m-am mai uitat la ce face… Și de atunci a rămas egal comportamentul lui, în orice situație. Îmi trimite scenariul, întreabă dacă îmi place, dacă vreau să discutăm, dacă pot la ora la care vine echipa… E un semn de mare eleganță!
E o atmosferă foarte prietenoasă, caldă, și profesionistă.
Superioritatea este pentru nefericiți, eu așa consider. L-ai citit pe Steinhardt, l-ai citit pe părintele Stăniloae, l-ai citit pe Rafail Noica, par ei aroganți, superiori? Ți se pare că în ceea ce citești la acești oameni există urme de superioritate? Alea sunt modele pentru mine. Complexul de superioritate al unora mie îmi demonstrează o mare nefericire. Și trebuie să fim îngăduitori cu cei care critică.
Eu cred că un om poate să vorbească despre toate lucrurile mărețe pe care le-a făcut - academician, doctor - dacă o face cu eleganță. Și atunci ne întoarcem la întrebarea ta: de ce este iubit copilul acesta? Pentru că spune lucrurile simplu. Se închide cercul. Dincolo de toată educația noastră, și tu o să fii soacră, și eu o să fiu soacră. Și noi știm cât de mult ne iubim copiii și câte lucruri am făcut pentru ei. Și în mintea noastră ne imaginăm că femeia care îl iubește va face măcar o mică parte… Dar ea nu va face… În clipul în care toți judecau că mama s-a dus să facă dacă face curățenie… Dar tu când vezi cum copilul tău are o iubită și ea nu face nimic, nu te apucă disperarea?
Și cine să-i citească pe Eschil și pe Sofocle și pe cine vrei tu? Pentru că până la urmă tot la asta ajungem: și Medeea din gelozie și-a înjunghiat bărbatul și și-a omorât copilul. E tot un fel de telenovelă, numai că a scris-o Sofocle, nu a scris-o Mircea Bravo.
.
(Foto: Captură video și Facebook/Elena Ivanca)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
