Cea mai elocventă ilustrare a importanţei şi vechimii Botoşanilor, ca aşezare, o constituie complexul fortificat de cetăţi traco-getice de la marginea oraşului, datând din perioada premergătoare constituirii statului dac centralizat şi independent de sub conducerea lui Burebista.
Pe când dacii trăiau în neunire, împărţiţi în triburi, şi fiecare dintre acestea îşi avea stăpânul său, prin părţile Botoşanilor domnea un rege viteaz şi iscusit, dar bătrân. Într-o zi s-a auzit că regele vrea să-şi aleagă urmaş la tron; şi-a poruncit ca toţi flăcăii din ţară, ce se încumetă, să poftească pentru încercare alături de feciorii lui.
Legenda Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei spune că, pe-atunci trăia într-un sat de pe malul Prutului o femeie văduvă, care avea un băiat tare isteţ şi curajos, cinstit şi drept, cum rar se poate întâlni. Alintându-l, lumea îi spunea Botoşel, fiindcă dânsul îşi câştiga pâinea cea de toate zilele migălind încălţări de copii mici, chiar şi pentru coconi domneşti şi alte odrasle ale oamenilor cu stare.
Cunoscut la curte şi prin acest meşteşug iscusit, regele i-a transmis vorbă printr-un ostaş ca, la ceasul hotărât, să vină şi el spre a-şi încerca puterea. Când auzi Botoşel porunca ce dăduse regele, zise mamei sale:
- Mamă, să-mi dai haine curate şi merinde pentru drum, că plec şi eu să mă întrec cu feciorii măriei-sale.
- Dragul meu, eu îţi spun să nu te duci, că feciorii de bani gata ţi-or face şicane şi multe necazuri vei avea.
- Mamă! Mamă! Nu te pune împotrivă. Dacă regele m-a chemat, asta înseamnă că-şi pune nădejdea în mine, măcar ca pentru un oştean de frunte.
Îmbrăcându-şi hainele cele bune, băiatul plecă la drum luând cu sine spada strămoşească şi ceva de mâncare. Iar mama rămase plângând şi uitându-se în urma lui.
Ieşind din sat, Botoşel merse cale de două ceasuri. Când ajunse în codrul cel întunecat din Guranda, văzu venind spre el o fată înspăimântată.
- Ajutor! Ajutor! Striga aceasta.
În urma ei grăbea, azvârlindu-se, ditamai şarpele, gata s-o înghită. Astfel fecioara de la pieire. Dar când să taie capul, şarpele se făcu nevăzut.
- Măi! Ce-o mai fi şi asta! Curată minune sau vrăjitorie! Se vede că mama a avut dreptate când mi-a zis ce mi-a zis…
Dar, punându-şi sabia în toacă, nu se dădu bătut şi merse mai departe. Încotro se uita, nu vedea decât pudre şi iar pădure.
Era răcoare şi plăcut. Nu peste mult timp, pe la Sahulea, zări o haită de lupi. Se gândi atunci să se urce într-un copac, ca să nu-şi irosească puterile. Dar sălbăticiunile l-au înconjurat repede şi Botoşel n-a mai avut încotro. A doborât şase din ei. Iar când să-l lovească pe-al şaptelea, spada s-a rupt. Atunci băiatul a băgat mâna în gura lupului de i-a smuls limba pe loc. Şi-a plecat în drumul lui.
Pe Dealul Mare zări un foc. Dar, apropiindu-se, nu era nicio fiinţă omenească prin preajmă şi trecu mai departe. În această clipă auzi o voce:
- Hei, voinice!
Era un bătrân care-i făcea semn să vină la dânsul.
- Drumu-i lung, cu sălbăticiuni la tot pasul şi ai să înnoptezi în pădure singur- Poţi rămâne aici, dacă vrei! Da’ încotro te-ai pornit?
- Merg să mă întrec cu feciorii regelui, după poruncă. Sunt băiat sărac, am numai mamă şi altă nimic pe lume. Da’ matale, moşule, ce faci aici?
- Treabă grea, nepoate! Nişte tâlhari m-au lăsat să păzesc focul acesta până se întorc ei. Dacă se stinge, îmi stă capul unde-mi sunt picioarele. Şi bătrâneţele nu mă ţin. Dacă zici că eşti sărac, de unde am, de unde n-am, te-oi plăti să păzeşti focul în locul meu trei zile şi trei nopţi, fără contenire.
- E drept că sunt sărac, dar plată de la bătrâni neajutoraţi nu primesc. Atât doar că sunt cam grăbit, trebuie să ajung la rege.
- La grele cercetări te va pune. Şi nu-l alege decât pe vitezul-vitejilor.
- Omul e dator să încerce, moşule!
Băiatul se aşează jos, desfăcu traista cu merinde şi-l pofti pe bătrân la masă. Apoi adună iarbă şi-i făcu un pat.
- Acum poţi să te culci fără grijă şi…somn uşor!
- La grea caznă te-am pus, oftă bătrânul.
- Cineva trebuie să păzească focul şi datoria este a celui mai tânăr!
Bătrânul se întinse pe iarba moale şi, cum puse capul, adormi buştean. Pe la miezul nopţii, Botoşel auzi paşi uşori. Când se întoarse, văzu o femeie frumoasă.
- Hai cu mine în codru să-ţi dau un arc cu săgeţi. Altfel va fi vai şi amar de tine. Locul e plin de primejdii. Am văzut când ţi-ai rupt spada în colţii lupilor.
- E drept că am nevoie de-un arc. Dar focul nu-l las singur nici în ruptul capului. Aşă că nu-ţi mai pierde vremea degeaba. Pleacă de unde ai venit.
Şi femeia se făcu nevăzută.
În noaptea următoare i se înfăţişă un om înalt de trei coţi.
- Tu ce mai vrei? Îl întrebă Botoşel.
Omuleţul zâmbi, căscă de câteva ori, mai să i se rupă gura, şi-i spuse:
- Nimic! Am încercat să te adorm, dar n-am izbutit. Eşti om tare!
- Vezi-ţi bădie de drum şi nu-ţi mai încărca sufletul de păcate cu viaţa acestui bătrân. Dacă eu adorm, focul se stinge şi el va fi ucis de tâlhari. Hai, şterge-o şi nu-ţi mai răci gura de pomană.
Noaptea de pe urmă a fost şi cea mai grea. Băiatul terminase merindele şi-i era tare foame. Deodată se auzi un mare tămbălău de oameni cheflii. Veneau nişte tâlhari. Erau şapte la număr, cu căpitanul lor. Acesta porunci:
- Întindeţi masa în jurul acestui foc, că mi-i foame să mor, nu alta!
- Bea şi tu voinice din licoarea noastră adormitoare, zise un tâlhar întinzându-i o cană plină ochi.
- Mulţămesc de cinste, răspunse băiatul, dar eu am de păzit focul şi până dimineaţă mai e mult.
- Bine, dar atunci ai să înghiţi în sec.
- Şi zicând asta, se puseră pe mâncat fripturi alese, pâine moale şi multe alte bunătăţi. Turnau harnic vinul, golind ulcelele una după alta şi prinzând chef de vorbă:
- Cu băiatul acesta nu-i de şagă! zise unul dintre ei. Calcă a rege, nu alta!
- Până acum s-a descurcat bine!
- Să-l vedem mai departe câte parale face!
Botoşel asculta amestecul de vorbe cu cea mai mare uimire. Bănuia că despre dânsul vorbesc, dar nu putea pricepe mai mult.
Aproape de miezul nopţii, tâlharii începură să joace, învârtindu-se tot mai repede şi mai sălbatic, gata să împrăştie focul.
- Căraţi-vă de aici beţivilor! Strigă băiatul. Şi, punând mâna pe spada cea ruptă, prinse să-i lovească fără zăbavă, încât toţi o luară la goană.
În cea de-a treia dimineaţă, bătrânul se trezi.
- Până acum te-ai purtat bine, a grăit el. Ai trecut prin cele mai grele încercări. Cred c-ai să fii pe placul regelui.
Şi luându-şi rămas bun de la bătrân, Botoşel plecă mai departe, trecând prin alte multe şi grele cumpene până ce-a ajuns la curtea regelui. Acolo era adunată lumea de pe lume şi viteji dintre viteji. Iar regele- pasămite- chiar bătrânul păzitor de foc, pe când fata cu şarpele- chiar fiica lui. Un sfetnic nu putea vorbi, că-şi pierduse limba. Şi în fiecare dintre cei adunaţi în jurul măriei-sale recunoscu numaidecât pe vrăjmaşii din pădure.
- Bine ai venit Botoşel, zise regele, că ţie ţi se cuvine scaunul domenesc. Iar de-aici încolo, ţinutul meu mea se va numi Botoşeni, după numele tău. Să trăieşti şi să-l stăpâneşti în veacul vecilor.
