Mirjam Bercovici, 96 de ani, e mai mult decât o supraviețuitoare a Holocaustului. E un om care s-a încăpățânat să trăiască după propriile alegeri, în ciuda vremurilor și a tiparelor.

În octombrie 1941, la câteva zile după ce împlinise 18 ani, a fost deportată, împreună cu familia, din Câmpulung Moldovenesc la Djurin, în Ucraina. Și-a pierdut bunicii paterni la câteva luni după deportare. În lagăr, a ținut un jurnal, publicat apoi, întâi în germană, apoi în română. După război, a devenit medic, doctor în medicină, șef de secție la Oncologie Pediatrică, la Spitalul Fundeni.

- După ce v-ați întors din lagăr, v-ați mai simțit persecutată?
- Când m-am întors, m-am simțit persecutată de sărăcia mea. Am venit desculță, slabă ca dracu, bolnavă la cap… Eu sunt un om care doarme de zeci de ani numai cu somnifere. Și acum dorm cu două somnifere, unul pentru adormit și unul pentru dormit.

- Cum a fost revenirea în societate?
- A fost foarte grea reintegrarea, inclusiv la rudele mele, la bunici. Bunicul, după două săptămâni, a dat drumul la femeie de serviciu. A crezut că i-a venit o femeie de serviciu. Și a zis: “Trebuie repede măritată fata asta!”. Eu mi-am căutat serviciu. După două săptămâni, mi-am găsit de lucru la Primăria Botoșani, ca translator de limba rusă. Deși nu știam suficient, scriam prost… Acum nu știu nici atâta. Asta a fost.

- V-ați întors la școală?
- Da. Colegii neevrei se retrăseseră cu armata. În Botoșani a fost un hiatus, au fost doar rușii, din aprilie 1944 până în 23 august 1944. Colegii evrei, eram de la Liceul Carmen Sylva, liceu de fete renumit, mă priveau ca pe o curiozitate. Mă înmormântaseră deja. Renunțaseră la mine. Mai ales că alesesem un alt tip de societate decât erau ei. Am ales o societate sub clasa lor socială. Pe soțul meu, care era dintr-o familie foarte săracă. Din Calicime, cartierul evreilor săraci din Botoșani. Soțul meu era fiul unui croitor de pantaloni, un om foarte sărac. Asta a fost prima discriminare.

- Apoi?
- Am terminat liceul, cele două clase care-mi lipseau. Apoi am plecat la Iași, la Facultatea de Medicină, în 1945 nu s-a dat concurs. Încet-încet, am reînceput să învăț. Nu mai știam să învăț, nu mai știam să citesc… Trei ani în care ți-ai scos cititul din cap… Circulau două cărți în ghetou…

- Ce cărți?
- Stefan Zweig, “Amok”, și “Pe aripile vântului”, mi se pare. Circulau tot aceleași cărți… Nici un ziar… Să nu vezi o literă… Eu am citit de copil mic, nu știu când am învățat germană, ebraică… Am cântat la pian 12 ani. Doamna Renate Weber e fiica avocatului Weber care a făcut în vara anului 1944 o orchestră la Botoșani. Și am fost solistă de pian acolo. Și am jurat că nu mai pun mâna pe pian de atunci.

- De ce?
- Îmi ruginiseră degetele. N-am mai putut cânta la pian. Asta a fost.

- Acum citesc tot mai puțini oameni, se cumpără tot mai puține cărți, la noi…
- Nici eu nu mai cumpăr cărți așa multe. Sunt o veche cititoare de Dilema. Librăriile sunt, de fapt, niște papetării. Librăriile le găsești în chioșcuri. Se vinde ceea ce se cere. Și se cer gunoaie… Dar, totuși, de exemplu, Cărtărescu nu pot citi. Cu toată bunăvoința, tot ce aș face… Vreau să citesc Cărtărescu… Ei, nu pot! Nu e pe înțelesul meu. Dar pot citi alte cărți… În nemțește, mai ales.

- “Lista lui Schindler” cum vi se pare?
- Am văzut filmul de vreo cinci ori. E făcut de un evreu, care a descoperit foarte târziu că e evreu. E un film făcut cu suflet, cu artiști mari. Mă rog, e film, nu-i realitate. Dar Schindler a existat, a salvat evrei. Și sora mea și cu mine suntem preocupate, în momentul de față, ca acei ucraineni care ne-au ajutat în timpul deportării să fie recunoscuți ca “drepți între popoare”.

- Doar o familie de ucraineni v-a ajutat, dintre toți oamenii întâlniți pe drum. De ce?
- Antisemitismul e o problemă vastă, nu sunt eu în măsură… Vă spun doar atât, că m-ați întrebat dacă am mai simțit antisemitism după deportare. Vasăzică, am intrat în facultate. De-abia în anul IV-V am început să învăț la posibilitățile mele. Și-am terminat printre primii trei, am rămas în București. Pe atunci, studenții la Medicină trebuiau să stea la țară trei ani. Am rămas în București pentru că aveam note foarte bune. Cu o condiție: atunci când e nevoie, să plec la țară.

- Și a fost nevoie?
- Am făcut teren cât cuprinde. Aveam deja copil. Nu idealizez perioada comunistă, în nici un caz. Dar am fost în Oltenia, într-o campanie împotriva tuberculozei, unde am văzut un județ întreg, toți copiii, pentru că sunt pediatru. S-a făcut atunci. Am fost în Tulcea. Nu pot să uit un localnic rus lipovean. Am făcut tuturor radiografie. Lui i s-a găsit apă la plămâni, pleurezie. A zis: “Nu se poate, eu nu beau niciodată apă!”. Așa mi-am făcut termenul de țară, am trecut prin toate examenele și concursurile posibile.

- Și doctoratul…
- Târziu m-am apucat de doctorat, după ce scrisesem nu știu câte lucrări. Ei, am început la Institutul de Ocrotire a Mamei și Copilului Emilia Irza, în Tei. Am făcut pe Salvare o campanie antigripală. Apoi m-am mutat la Spitalul Fundeni, de unde am ieșit la pensie. Ca studentă, l-am avut coleg de an pe unul care a făcut o percheziție la noi, la Câmpulung, de Yom Kippur. S-a făcut că nu mă vede. L-am ignorat. Ce era să fac? Tot Câmpulungul m-a văzut când mergeam la gară, tot Câmpulungul era.

- Ați mai fost acolo după deportare?
- Am încercat. Cu sora mea, am luat o mașină, am mers la Câmpulung. Ea a coborât, eu n-am putut. N-am putut fizic. Înapoi la Fundeni… Norocul meu era că profesorul Gheorghe Goldiș nu era antisemit deloc, avea prieteni evrei. Atât i-am cerut: să nu facă bancuri cu evrei. Niciodată în fața mea. Să nu vorbească despre evrei.

Interviul complet realizat de Libertatea AICI

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: