Viața modernă, cu toate binefacerile și adaosurile ei tehnice, culturale sau economice, vine la pachet și cu boli din ce în ce mai diverse, mai rezistente și epuizante. Potrivit specialiștilor, avem de a face cu așa-numitele Maladii de Civilizație. E de ajuns să enumerăm câteva dintre ele: cancer, diabet, obezitate, hipertensiune, boli care duc la un consum enorm de medicamente.

Pentru a evita acest lucru, tot mai mulți dintre cercetătorii lumii de azi se apleacă asupra unei metode terapeutice vechi: postul. Așa se face că, în ultimii 50 de ani, medici și biologi explorează această pistă în clinici din Rusia, SUA sau Germania. Iar rezultatele sunt, arată rezultatele cercetărilor, surprinzătoare și oferă o nouă paradigmă în abordarea bolii și a tratamentului.

”Postul, o nouă terapie?”

Și se vorbește tot mai mult despre această nouă abordare. ”Postul, o nouă terapie?” este un documentar realizat de Thierry de Lestrade și Sylvie Gilman, pentru Canalul Arte France, în urma unei anchete solide în clinicile din întreaga lume.

(”Postul, o nouă terapie?”, documentar realizat de Canal Arte France)

Un astfel de loc se află în Câmpia Siberiei din Rusia. În urma a zeci de ani de studii riguroase, metoda este pusă în practică în Sanatoriul Goriacinsk, la câteva sute de metri de Lacul Baikal.

Tratamentul este de o simplitate biblică, spun realizatorii documentarului: ”se bea apă, apă și din nou apă timp de 12 zile în medie. Nimic altceva”. Pacienții sunt permanent monitorizați de către personalul medical. Nu mai puțin de 10.000 de pacienți, în doar 15 ani, au urmat în Siberia cura de post, fapt demonstrat de dosarele medicale păstrate în arhivă și în care apar boli precum diabet, astm, hipertensiune, reumatism, alergii.

Și în Germania, la clinica Buchinger, pe malul lacului Konstanz (Bodensee), sunt tratați bolnavi cronic prin metoda postului, dar și în Statele Unite, unde Valter D. Longo, profesor de biogerontologie la Universitatea California, studiază efectele postului asupra șoarecilor atinși de cancer.

Documentarul explică bulversările complexe care se produc în organism în timpul postului, transformări pe care le mărturisesc chiar cei care au trecut prin această experiență.

Un român în Siberia

Unul dintre cei care au ajuns în Siberia este și Cezar Elisei, ieșean cu bunici în Coțușca Botoșanilor.

A urmat Seminarul Teologic Liceal Ortodox "Sf. Vasile cel Mare" din Iași, apoi a studiat la Facultatea de Filosofie, Universitatea ”Al. I. Cuza”, în prezent fiind student la Facultatea de Horticultura ”Ion Ionescu de la Brad” din capitala Moldovei. Horticultura a fost un vis mai vechi, spune Cezar Elisei, păstrat în suflet încă din anii copilăriei petrecute la Coțușca, ”în căutarea unor gusturi perfecte ale fructelor, legumelor, pentru o armonizare – în mintea și inima mea – a conceptelor de alimentație desăvârșită, așa cum am înțeles-o în acele vremuri”.

După ce a lucrat ani mulți în presă, la PRO TV și la câteva ziare locale, Cezar a constatat într-o zi că viața sa se îndreaptă către un drum înfundat.

”Povestea mea începe undeva pe la începutul lunii noiembrie 2013. Aveam 108 kilograme. Şi începeam să mă obişnuiesc cu gândul că sunt… mare! Un bărbat adevărat e… mare! Mănâncă mult, bea mult şi face ce vrea el! Adică se încăpăţânează să fie totul aşa cum îşi doreşte el. Cu cât nu ține cont de nimic, cu atât e mai bărbat”, mărturisește Cezar Elisei.

Astfel că în primăvara acestui an a decis să plece în Siberia. Începuse pandemia, dar a reușit să iasă, cu ultimul avion, din Republica Moldova. Avea în spate un rucsac și o dorință arzătoare de a scăpa de dureri.

A postit vreme de 40 de zile doar cu apă, iar rezultatele au fost mai mult decât surprinzătoare. La scurt timp după întoarcerea din Siberia și după ce a publicat cartea ”Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă”, Cezar Elisei a mai făcut un drum: de la Iași la Constanța, pe jos, iar în timpul acestui drum a postit din nou, doar cu apă, timp de zece zile.

”Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă” este singura carte în limba română care descrie amănunțit o astfel de metodă terapeutică. Ea vine după „Calea Mea. Dietă creștină și alimentație naturală”, o carte foarte bine primită în România.

Despre experiențele acumulate în ultimii ani, despre Siberia, post și îndelunga răbdare, dar și despre drumul până la cel care a devenit astăzi, Cezar Elisei a vorbit pentru Botoșăneanul.ro.

”Am avut o copilărie edenică în Coțușca”

-Domnule Cezar Elisei, sunteți ieșean, dar mărturisiți și apartenența la pământul satului Coțușca din Botoșani. În sensul în care, spuneați, trăirile din copilăria la bunici se regăsesc și în adultul care ați devenit peste ani. Cum era Coțușca anilor 80-90 și ce nu mai regăsiți astăzi, de pildă, în lumea satului?

-Am avut o copilărie edenică în Coțușca. Lumea satului la acea vreme era vie – locuitori mulți, mici și mari, copii mulți, animale multe, mult râs și voie bună. Oamenii lucrau cu dăruire și bucurie. Plăcinte multe, cozonaci, în zi de sărbătoare, turtițe coapte pe plită, cartofi pe plită, salată cu produse din grădină în fiecare seară, brânză de la oile noastre, lapte de la vaca noastră, ba chiar la un moment dat am avut și o capră.

Bunicul meu – un om deosebit de bun și blând - a lucrat o perioadă la livada din sat - o altă binecuvântare de la Dumnezeu - să pot alerga printre copaci și să-mi aleg ce fructe voiam să mănânc, în funcție de sezon. Bunica mea - o desăvârșită gospodină - ce a știut întotdeauna ce trebuie să facă în orice situație; a avut grijă să imprime nepoților valori nepieritoare precum bunătatea, altruismul și ajutorul necondiționat.

Toată copilăria mea a fost minunată cât am stat la Coțușca. Fiecare sătean îmi părea mie atunci că își are menirea lui în comunitate fără de care nu era posibilă existența: brutarul (ne era rudă) care ne asigura de obicei pâinea caldă; cel care colecta laptele (lăptarul), morarul, cel care făcea uleiul…

Astăzi regăsesc multă pustiire acolo unde altădată era mult belșug și bucurie. Astăzi oamenii nu se mai trag cu atâta sârg la muncă; nu mai regăsești acea pasiune, acea dedicare. Dar lipsa dragului de a munci este o boală care a atins pe mulți, nu doar pe cei din mediul rural.

”Am simțit nevoia să ies din această buclă”

-Jurnalist vreme de 10 ani în televiziune, cu tot ce înseamnă această meserie uneori ingrată, de cele mai multe ori frumoasă. Și, cu toate acestea, nu a fost să fie aceasta Calea… Care a fost momentul în care ați putut spune „Stop” acestei meserii?

-Meseria de jurnalist la televiziunea națională la care am lucrat a fost foarte solicitantă. În cei 10 ani, nu am fost deloc acasă de sărbători. Ci… prin casele altora, cei mai mulți dintre ei cu diverse probleme, cu aparatul de filmat și cu microfonul. O situație destul de frustrantă. Întotdeauna îmi spuneam că anul viitor „voi fi acasă”, însă tot plecat departe urma să fie. În condiții similare lucrasem și cât timp am fost reporter al unor ziare locale, deci devenise cumva un „mod de viață”.

În momentul în care am avut șansa să găsesc editorul cel mai potrivit - Adriana Nazarciuc de la Editura Meridiane Publishing - care să citească și să aprecieze manuscrisul primei mele cărți „Calea Mea. Dietă creștină și alimentație naturală” am simțit nevoia să ies din această buclă, lipsită în primul rând de pace, nu mai spun de lumină, de perspectivă… Am avut atunci marea bucurie de a mă simți apreciat în mod autentic pentru ceea ce eram eu și pentru ceea ce gândeam/simțeam. A fost momentul în care am decis că este momentul să fac pasul în a-mi schimba viața.

Am avut multe momente frumoase în presă, însă este genul de meserie care te solicită atât de mult, încât îți anulează practic viața personală. Eu voiam să cultiv în mine valori înalte și să am ocazia să mă îngrijesc personal mai mult (doar pentru asta venim, până la urmă, pe acest pământ: să ne pregătim pentru veșnicie).

-Ați valorificat, totuși, mai departe, scrisul. Cum a apărut „Calea mea. Dietă creștină și alimentație naturală”?

-Manuscrisul primei mele cărți, „Calea Mea”, a fost scris între anii 2013 – 2014, dar a apărut abia în 2018. A stat undeva în așteptare câțiva ani, până când cineva să îl aprecieze, să îl valorifice, găsindu-l util și altora. După propriul meu model de viață, sugeram o schimbare a mentalității, în vederea schimbării vieții, în momentul când nu mai ai nicio satisfacție, pe niciun plan.

Dar poate că ar trebui să menționez că dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. În 1999 am obținut Locul 1 la concursul Tinere Condeie, secțiunea poezie. Au mai fost și alte participări, încununate de asemenea cu succes și consider că pasiunea învinge mai devreme sau mai târziu, dat fiind faptul că menirea noastră aici este de a ne valorifica talanții, slujind aproapelui. Oricum jurnalismul este o profesie ce necesită darul scrisului, mereu m-am aflat pe Cale, mai mult sau mai puțin, și apoi mi-a oferit șansa întâlnirii a mii de persoane, cu tot atâtea povești de viață, fapt care și-a pus amprenta asupra mea.

În ce privește „Calea Mea”, cartea a apărut din nevoia pe care am simțit-o, de a împărtăși mecanismele schimbării mele, în momente de cotitură ale vieții, de trecere într-o nouă etapă a vieții. Asta e esența acestei cărți: cum să gândești ca să te poți schimba în bine. A durat ceva până această carte și-a găsit drumul spre tipar, însă după câțiva ani de așteptare a ajuns și în bibliotecile cititorilor. Sper să genereze, în aceștia, dorința schimbării vieții lor, în cazul în care nu se simt împăcați cu ei înșiși.

”În Siberia am întâlnit oameni fericiți”

-Povesteați despre călătoria în Siberia, în muchia pandemiei de coronavirus. Pentru noi, cel puțin locuitorii Moldovei de ambele maluri ale Prutului, Siberia este încă sinonimă cu calvarul, cu deportările comuniste. Dvs. ați mers, însă, pentru a vă salva. Care au fost lecțiile pe care vi le-a oferit Siberia de astăzi?

-Poate vă surprinde, dar eu în Siberia am întâlnit oameni fericiți. Împăcați cu ceea ce au și suficient de înțelepți pentru a nu visa la ceea ce nu pot avea. Cu înțelepciune este privită aici și familia, unitatea acesteia, unitatea în idei și fapte. Cei de acolo merg periodic să postească 14 zile, în familie! Stau împreună nemâncați atâtea zile și se întorc acasă fericiți! E un tablou fascinant! Nu zici că unul din familie e „nebun” și face post. Nu! Toți postesc. Extraordinar!

Da, e adevărat; încă sunt blocuri comuniste, orașele sunt gri, însă aici trăiesc oameni fericiți. Lucizi și fericiți! Costul vieții lor simple este foarte redus. Se poate trăi bine cu puțini bani. Luxul e costisitor, însă pentru a fi fericit nu ai nevoie de lux; ai nevoie de înțelegere cu cei dragi. E ieftin să fii fericit cu adevărat și rușii au înțeles asta. Asta în Siberia. În Moscova e cu totul altceva – luxul e la el acasă.

-Postul. „Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă” este cartea pe care ați scris-o după ce dvs. înșivă ați practicat această metodă. Pentru cei mai puțin familiarizați cu viața Bisericii, ce presupune postul? Prin ce este deosebit cel căruia i-ați adăugat componenta terapeutică? Deoarece, chiar dacă beneficiile ne duc cu gândul la sănătatea trupească, el include (sau cel puțin nu exclude) latura duhovnicească.

-Postul presupune asumarea lipsei alimentelor (și nu numai) în programul zilnic. Pentru că alimentația este o obișnuință atât de puternică și un adjuvant pe lângă orice activitate socială, este foarte greu să ne dezbărăm de ea, chiar și pentru câteva ore sau câteva zile. Din acest motiv, pentru a posti se impune o conștientizare clară a stării personale și o foarte puternică voință/determinare pentru a împlini această provocare.

Postul bisericesc indică renunțarea la alimente de dulce pentru ca omul să intre într-o orânduire duhovnicească, să fie în starea cea bună pentru a întâmpina/celebra marile sărbători rânduite. Sfinții Părinți afirmă însă că de fapt lăcomia este începutul tuturor celorlalte patimi, așadar pentru a inversa cumva lucrurile, pentru a obține beneficii, trebuie să ne abținem de la a practica lăcomia și a începe să practicăm abținerea.

Experiența mea arată că abținerea totală de la mâncare pentru câteva zile aduce beneficii mari din punct de vedere fizic, mental, emoțional și spiritual.

Pe pământ, omul nu are menirea de a se afla într-o goană continuă după alimente; el se află aici pentru a-L sluji pe Dumnezeu și pe semeni având în schimb speranța mântuirii sufletului. Mântuirea survine faptelor noastre, gândurilor care au legătură cele nevăzute:  rugăciunea, faptele bune, iubirea și… postul. Postul indică noi valențe ale omului, îl face să conștientizeze că poate concretiza ce poate altădată nici nu visa.

Așadar, 7 zile de post de două ori pe an și cât mai des post negru în zilele de miercuri și vineri – acesta este sfatul meu, pentru o stare de bine.

”Oamenii sunt mulțumiți – iar eu sunt în culmea fericirii”

-Sunt 40 de zile doar apă. Și totuși, pe lângă apă mai este nevoie de multe alte „ingrediente”, de la rugăciune la răbdare și nu doar atât. Povestiți-ne cu ce ați „umplut” duhovnicește aceste zile.

-Zilele mele de post au fost pline de intensă rugăciune pentru a reuși să ajung la final; am scris mult, mi-am revăzut practic întreaga viață și mi-am făcut planuri vizavi de ceea ce intenționam să propun oamenilor când voi avea ocazia – cum este și prilejul oferit de dumneavoastră.

Răbdarea este într-adevăr o calitate deosebită pe care ar trebui să o aibă omul. Asta pe lângă bărbăție, voință neclintită și puterea psihică de a duce menirea la capăt. Toate acestea descriu un om puternic care face voia Domnului când o identifică.

Eu am simțit această chemare la post și rugăciune; la un moment dat am simțit din inimă acest îndemn de a mă pune în slujba celorlalți. „Trebuie să le mărturisesc oamenilor despre post, despre cum să se trateze gratuit de boli și cum să beneficieze de o stare de sănătate mai bună” – asta mi-am propus în mod spontan.

În Rusia, am simțit o deschidere maximă a inimii mele și apoi o contractare puternică pentru a găsi resursele necesare unei bune comunicări și concentrări în vederea realizării menirii ce am considerat că mi-a fost încredințată: discursul despre postul terapeutic în fața cât mai multor oameni. Până acum au postit zeci sau sute de oameni după ce au citit cartea „Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă” sau după ce au participat la conferințe. Am vorbit în biserici și mănăstiri, în școli, în bucătării, oriunde am fost chemat. Oamenii sunt mulțumiți – iar eu sunt în culmea fericirii.

-Se poate prelua această metodă terapeutică de către cineva nefamiliarizat cu practica postului creștin?

-Oricine poate ține un post de 7 zile doar cu apă. Problema nu este că nu îl ține trupul, problema pare să rezide în faptul că nu toți sunt suficient de întăriți în voința de a practica această abținere de la mâncare. Poate fi din cauza obișnuinței, a îngăduirii poftei, a faptului că sunt încorsetați social de familie sau prieteni etc.

Dar repet, oricine poate ține post, însă nu e oricând timpul pentru acest post. Abia când omul ajunge la treapta curajului a nivelului său de conștiință, abia atunci poate face pasul spre nemâncare.

-Ce a fost cel mai dificil în aceste 40 de zile: să răbdați foamea, să răbdați timpul, să vă păstrați voința?

-Cel mai greu în cele 40 de zile este să faci față în mod conștient la schimbările fundamentale care se petrec în universul tău psihic, dar și fizic, bineînțeles. Sunt unii cercetători care spun că după 40 de zile de post se schimbă și ADN-ul persoanei, astfel este de înțeles că întreg complexul acesta psiho–fizic se modifică. Omul intră într-o altă etapă a conștiinței sale – are alte obișnuințe, alte preocupări, are alți prieteni și alte speranțe. Este ca și cum Dumnezeu te mută și Se mută la rândul Său, în altă casă. Și dacă tot te mută acolo, ar fi bine să faci față noilor provocări cu limpezimea minții care ți-a fost asigurată de El.

În rest, foamea nu mai constituie o „problemă”, timpul tău e pus doar în folosul lucrării pentru Domnul, iar voința este pusă în slujba împlinirii căii tale. Vă spun: postul este minunat sub toate aspectele sale. De la tratarea bolilor, la luminarea minții, la eliberarea de frici și mai ales în apropierea de Dumnezeu.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: