Mașina în care se afla preotul botoșănean s-a izbit într-un cap de pod, Ionuț Miorcăneanu pierzându-și viața la nici 40 de ani.

Podul în care s-a izbit mașina este acum acoperit de flori și lumânări aduse de către enoriașii pe care părintele i-a păstorit ani la rând.

”Ionuț, prietene drag... Acest păcătos de pod este altar de lumânări pentru tine, acum!”, a scris Ciprian Strambu.

Este podul care, așa cum a spus un alt comentator, ”l-a trimis în Împărăția lui Dumnezeu”:

”Acest păcătos de pod l-a trimis în Împărăția lui Dumnezeu, în brațele Mântuitorului, căruia i-a slujit ani întregi cu atâta râvnă și multă dragoste! Așa cum noi culegem florile cele mai frumoase, Dumnezeu cheamă la El pe cei mai placuți Lui. Veșnică să-i fie pomenirea!”

”Un buchet de cuvinte, înfăşurate într-un suspin de durere” a dedicat preotului plecat la cele veșnice și de către preotul Claudiu Popa:

”Părintele Ionuț... o poezie minunată scrisă de Dumnezeu, din iubire şi bucurie, pentru oameni. Versurile vorbesc despre un chip frumos şi blând, cu o privire sinceră, părul frumos dat pe spate, pentru a lăsa să se vadă o frunte ce a gândit mereu cuvinte şi învățăminte, aplecată spre mâinile bătătorite, într-un trup muncit, înfăşurat de o reverendă neagră, care îi amintea că în fiecare zi murim puțin câte puțin, şi de aceea mereu pe Domnul trebuie să-L slăvim.

Această ființă cu privirea peste inimi şi suflete şi-a pus toată energia în slujba semenilor, enoriaşilor. Pământul satelor prin care a trecut Părintele Ionuț a fost mângâiat de reverenda grea. Picioarele din încălțările moi au mestecat tina satului în lung şi-n lat. Porțile bătrânilor scârțiau când el sau poştaşul le deschideau. Îl ştiau deja, când cu o lumânărică, din care conta "lumina, nu ceara", alături de câteva flori de grădină, şi diferite daruri păşea peste pragurile uitate ale caselor şi în colibele sufletelor bătrânilor sau săracilor, cu tot alaiul spiritual de bunătate. Puterea izvora din sufletul înmuiat în preoție şi înveşmântat cu bucurie. (…)

Eu am învățat din această pierdere, despărțire, Pronie, faptul că multe din trăirile şi sentimentele noastre trebuie zise mereu, cu îndrăzneală, că uneori poate fi prea târziu pentru a le rosti. Dumnezeu să ne (vă) mângâie pe toți! Familiei să-i dea Pacea şi Liniştirea în Dorul pomenirii! Dumnezeu să vă deie Lumină Veşnică Părinte Ionuț şi pomenirea să vă fie din neam în neam! Iartă-ne, Părinte Bun!”

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: