Și parcă niciodată omenirea nu a trăit o mai chinuitoare restriște spirituală ca în aceste vremuri pandemice în care cuvinte precum izolare, retragere, răsfrângere, distanțare, neatingere, supunere au pătruns în conștiințele tuturor. În timp ce revista literară de tradiție – ”Hyperion - caiete botoșănene” – a rămas fără finanțare, fiind nevoită să accepte sprijinul privat pentru a nu-și opri apariția, în timp ce Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia așteaptă în anticamera covidiană să se sfârșească valurile, în vreme ce miniștrii se schimbă la fiecare crâcneală politică, a vorbi despre cultură e ca și cum am urla într-o peșteră goală.

”Cultura este suma tuturor formelor de artă, de iubire şi de gândire, care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om să fie tot mai puţin înrobit”, spunea Andre Malraux. Cum ne găsește în acest an 2022 ziua Culturii, ce mai simțim față de Eminescu, despre ce am pierdut și ce șanse am reușit să conservăm pentru generațiile care vin, într-un interviu cu scriitorul Gellu Dorian, redactor-șef al revistei ”Hyperion – caiete botoșănene”.

”Suntem oameni, deci sub vremi și sub vremuri potrivnice”

-2022. Domnule Gellu Dorian, ne apropiem de mijlocul lui ianuarie. Un timp pe care, iată, îl petrecem ”în valuri” pandemice. ”Ce e val ca valul trece”, spunea poetul și versul – fără să vrem – ne duce astăzi în altă paradigmă. După aproape doi ani de bulversare în toate planurile – social, economic, cultural – cum ne mai raportăm astăzi la Eminescu, la Ziua Culturii Naționale?

-"Nu spera și nu ai teamă", am putea repeta noi versul eminescian, fără a ne întreba cât mai durează valurile astea care chiar n-au nimic poetic în ele. Suntem oameni, deci sub vremi și sub vremuri potrivnice, când tot un poet se-ntreba "la ce buni poeții în vremuri de restriște".

Poeții știu să sufere, poeții care sunt cu adevărat poeți, nu cer mult, iar cei mai mari, deși nu în timpul vieții, când sunt supuși tuturor nevoilor, cer recunoștință. Și Eminescu o merită pe deplin. Deci ne putem raporta la Eminescu, mai ales în astfel de vremuri, cu recunoștință, cu dăruire, cu menținerea vie a Operei lui, în care sunt toate secretele identității Naționale. Odată pierdute acestea, pierduți vom fi și noi ca națiune.

-Intram în pandemie cu un soi de pesimism salvator, scriitorii mai ales poposind mai apăsat la masa de scris, izolarea chiar părea să producă literatură. Cum se vede cultura, literatura în speță, după acești aproape doi ani? Va exista o așa-zisă ”literatură de pandemie”?

-Așa cum a existat o literatură de sertar, pe vremea epidemiei naționale de comunism de sorginte bolșevică, pe când adevărații scriitori au scris cărți importante, și acum, cei care sunt meniți literaturii de calitate își scriu cărțile și le publică. Până acum, fiind și prea devreme în gestarea unor astfel de cărți, nu am remarcat prea multe apariții care să se ocupe în mod expres de această temă, în afară doar de Florina Ilis, care a publicat anul trecut o carte de proze scurte, de o ironie și un sarcasm aparte. Poate și câteva cărți de poezii, știu eu, anchete prin reviste. Realitatea acestui fenomen ține de un absurd ce tinde spre un realism magic hibrid, care doar printr-un talent deosebit poate fi transformat în literatură. Așa cum de ciumă sau de comunism s-au ocupat mulți scriitori, sau de gripa spaniolă, și de această pandemie se vor găsi scriitori talentați care să vadă adevărata tragedie a fenomenului, dar și mascarada din jurul lui.

-La 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, încă nu îi cunoaștem întreaga operă, nici cea poetică, nici jurnalistică. Asta în timp ce ”creatorii de conținut” (pare să devină o nouă profesie pe internet!) devin experți în biografia poetului. Erori mari și mici, unele însă de-a dreptul flagrante, alunecă nestingherite în virtualul amestecat. De ce este Mihai Eminescu atât de predispus, atât de ”prielnic” unor astfel de exagerări?

-Atunci când nu este autocenzură, nu există nici conștiință asupra valorilor din jur. Fenomenul acesta, de a-ți expune părerea subit, necontrolat pe o rețea de socializare a născut foarte mulți inși dornici să se afirme. Așa și în cazul lui Eminescu apar tot felul de păreri, opinii, chiar informații ce se vor inedite și demne de pus în pagină, care nu au nicio legătură cu viața lui Eminescu. Unii chiar s-au mondenizat, emițând sau aducând în pagina tipărită tot felul de fapte și întâmplări puse pe seama lui Eminescu. Unii chiar îi pun în gură tot felul de poezii goliardice, scârboase, de crezi că Eminescu era pușlamaua și omul de cârciumă de rând. Cum pe seama morții lui apar tot felul opinii ce se vor adevărate, scoțându-l pe Eminescu victima a unei conspirații de nivel înalt. Aici sunt deja niște lucruri lămurite, pe care doritorii de senzațional nu le știu, nu le iau în seamă, considerând că ceea ce descoperă sau inventează ei e adevărat. Un mare poet, cum este Eminescu, are parte și de astfel de legende, care creează o mitologie care poate amplifica sau știrbi aura acestuia. Exista un ziarist la Botoșani care tot publică într-un ziar central din când în când, în special la momentul aniversarii sau comemorării poetului, tot fel de trăsnăi, care, ajunse în fața omului neinformat, sunt luate de bune din păcate.

”Cei mai mulți cred că Eminescu înseamnă doar Ipotești”

-”Eminescu să ne judece”, îi auzim în fiecare an pe Doina și Ion Aldea-Teodorovici. Fără să aruncăm privirea mai departe de Botoșani, ce nu s-a făcut încă pentru Eminescu?

-Cei mai mulți cred că Eminescu înseamnă doar Ipotești. Și acolo se duc cu gândul când e vorba de poetul național. La fel fac și cei care investesc în locurile botoșănene legate de Eminescu. Nu e deloc rău că la Ipotești există acel memorial, efortul unor oameni înlăturați sau uitați acum de cei ce se bucură de acel loc, dar nu e de ajuns. Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte. Or aici nu s-a făcut mai nimic de consistența cerută de valoarea și respectarea memoriei lui. A da denumire unor străzi, unor instituții, a-l aniversa și comemora anual, a amplasa o statuie după copacii din curtea Uspeniei și alte busturi pe ici și colo nu e suficient. Locul în care se află clădirile ridicate după incendiul din iulie 1887, când a ars și casa în care s-a născut Eminescu, trebuie scos altfel în evidență printr-o achiziție a acelor case de către Primăria Botoșani, și făcut acolo Casa Poeziei, cu un centru muzeistic dedicat lui Eminescu, cu o bibliotecă a edițiilor Eminescu de-a lungul timpului, cu o expoziție permanentă a Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu, iar în alveola de vizavi de Biserica Uspenia, în locul rămas viran, unde e un chioșc cu rochii de mireasă, să fie construit un amfiteatru al poeziei, cu tot ce trebuie pentru o funcționalitate necesară, cu statui ale poeților laureați etc., iar pe calcanul clădirii de alături să fie adusă statuia lui Eminescu din curtea Uspeniei, care este lucrare de soclu înalt, de perspectivă, încât în acel spațiu din centru să se impună cu adevărat respectul față de cel mai mare poet al românilor, născut în acel areal. Abia atunci s-ar putea spune că s-a făcut ceva pentru Eminescu și la Botoșani.

-Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” a suferit din punct de vedere organizatoric, ieșind aparent din matca obișnuită. Au fost amânări, adaptări la vremuri și la restricții. Cum privim către acest 15 ianuarie al anului 2022? Cum se va derula decernarea celui mai important și râvnit premiu literar din România?

-Este adevărat că ediția de anul trecut, una care trebuia să fie un eveniment aniversar de excepție, fiind a 30-a, a fost amânată din ianuarie în iunie, când, nici atunci, din motivele impuse de pandemie, nu a putut avea loc, ci doar a fost anunțat laureatul ediției, poetul Vasile Dan. Am sperat ca acum, în 15 ianuarie, să putem cumula cele două gale și să ne manifestăm normal. Noul val, noile restricții ne-au impus să repetăm aceeași formulă, tot cu anunțarea laureatului celei de a 31-a ediții, în ședința Consiliului Local din ziua de 15 ianuarie, când vor fi acordate și titlurile de Cetățean de Onoare poeților laureați, urmată de depuneri de coroane la statuia poetului din curtea Bisericii Uspenia, un Te Deum, ca în iunie, pe 15, să punem în scenă, cu public, gala de decernare, în prezența juriului, poeților laureați și a invitaților speciali. Să sperăm că va fi bine şi nu va fi, după atâtea valuri, un tsunami, ferească Dumnezeu.

”E o continuă degradare a culturii, prin improvizații, de la oameni până la faptele lor”

-Există ceva ce nu vom mai putea recupera în urma acestor ani, ceva ce s-a pierdut definitiv?

-Ce se pierde în astfel de momente de criză nu se mai recuperează. Un timp pierdut este un timp pierdut, nu-l vom regăsi, oricât de proustian l-am căuta noi.

-”Pentru a ne păstra cultura, trebuie să continuăm să o creăm”, spunea Johan Huizinga, autorul celebrei cărți ”Homo ludens”. Mai credeți în puterea de regenerare a culturii, în zilele noastre?

-Din păcate, e o continuă degradare a culturii, prin improvizații, de la oameni până la faptele lor. Chiar și acolo unde credeai că vin oameni de valoare, lucrurile, nu după mult timp, şi-au arătat adevărata măsură. Fie prin atitudine infatuată față de cei din jur, prin atitudini cumetriale, de efect politic monden, fie de afinități amicale, cum se întâmplă într-o instituție botoşăneană de rang național unde, ca formă de degradare a culturii, se vorbește prost limba română. Însă cultura, care este epiderma unui trup cum este România, după descuamarea acestor rânduri de piele moartă, va regenera și va renunța chiar și la palimpseste, așa cum caracterele literelor latine au renunțat la cele slave.

-Ziua Culturii Naționale sau Ziua Națională a Culturii? Care este formula în care vă regăsiți mai bine ca scriitor?

-Limba română permite adjectivări de topici inverse. Însă aici fiind vorba de sintagma din textul unei legi, corect este să spunem Ziua Culturii Naționale.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: