Născut pe 25 martie 1983, în comuna Leorda, jud. Botoșani, Ștefan Ivaseste specialist în limbi clasice și predă în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A debutatîn 2014 cu volumul de versuri mila schimbă gustul cărnii(Casa de Editură Max Blecher, Bistrița), pentru care i s-a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2015).

Este prezent cu un grupaj de poeme în volumul colectiv Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017).

Mila schimbă gustul cărnii este o carte despre universul rural, „unde trecerea, curgerea timpului, este punctată de ritualurile muncii” (Bogdan-Alexandru Stănescu), privit „din perspectiva adultului urbanizat, dezvrăjit – care părea condamnat la marginalitate în poezia din secolul XXI” (Claudiu Komartin). Este o poezie evocativă, în care elegiacul și ironia merg mână în mână, autorul propunându-ne când „secvențe de ciné-vérité sătesc”, când „portrete și destine” (O. Nimigean). Marius Conkan observa pe bună dreptate că poemele lui Ștefan Ivas, „scrise cu vână de povestitor, într-un stil care mixează registre diverse, fără să epateze sau să caute dinadins originalitatea, /…/sunt adevărate rituri de trecere”.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

VCR

– unchiul din america –

băgam transformatorul în priză

un prelungitor în transformator

vcr-ul în prelungitor.

înainte să apăs pe play îmi plăcea să ascult

huruitul acela ușor

pe care-l scotea odată pornit

ca un tors de pisică

huruitul pe care-l puneam pe seama

unui tractoraș cu baterii din interior

al unui camion de jucărie care se învârtea în cerc acolo

(tot într-un camion, camion plin cu mere, spunea tata, părăsise

și el țara. după multe peripeții reușise în cele din urmă să ajungă

în america de unde trimisese vederi și poze. deși cu mâinile

groase de muncitor nebărbierit și cu o cămașă boțită, apărea

lângă mașini luxoase, în camere spațioase, cântând la pian,

scriind ceva la un birou mare de mahon sau cu un pahar de

whisky în mână. pe jos erau covoare pufoase, albe, canapele și

fotolii uriașe de piele iar în fundal se zăreau zgârâie-nori și o

bucată perfect albastră de cer.

după revoluție nu s-a mai întors. unii spuneau că-i spion și

n-are cum, alții că s-a înstrăinat și nu mai ține la neamuri.

a trimis însă un pachet cu un video și casete cu filme pe teme

religioase. se părea că în vest îl găsise pe Dumnezeu sau – cum

ne spunea tata numai nouă și numai după câteva pahare –

„ajuns în curu’ gol în america, pentru că nici acolo nu stau câinii

cu colaci în coadă și nu-ți dă nimeni nimic degeaba, a trebuit

să treacă la pocăiți, că america-i plină de pocăiți și ăștia atât

așteaptă, să te faci unul de-al lor, că imediat te ajută. nu vedeți

că le-a făcut calicilor ălora din capătul satului până și casă!”)

în după-amiezile de vară

când arșița ne alunga de la cules fasole

când nu era nimic interesant pe tvr

puneam o casetă de la unchiu’

the ten commandementscu charltonheston de exemplu

după huruitul cunoscut apăsam play

tânărul moise afla că nu era nobil egiptean

ci fiu de sclav evreu

(„son of hebrew slave”)

rătăcește o vreme prin deșert

îl găsește pe dumnezeu

dar se întoarce să-i salveze pe ai lui

bărbos cu plete și cu o sclipire în ochi

(pe care îmi plăcea să cred că o avusese

și unchiu’ când ajunsese în america)

și tocmai când urma să despartă cu toiagul

apele mării roșii

ne striga mama să venim să despărțim

fasolea culeasă de păstăi

puneam pauză

huruitul continua

îl auzeam de pe prispă

mâinile dezghiocau păstăile

camionul cu mere demara

din țara sclavilor care culegeau fasole pe câmpuri

urma să ne scoată unchiu’

bărbos într-o cămașă boțită

dar cu o sclipire în ochi

#

laura, laura fată de treabă

laura, laura cum îi făceai tu pe băieți la trânte în pauze

laura, laura cum lipseai tu câte două săptămâni de la

școală când începea prășitul de-a-ntâia la păpușoi

laura, laurabolfoasă cu țâțele mari și lăsate

de parcă ți-ar fi atârnat deja doi sugari de sfârcuri

laura, laura cum te dădeai tu cu ojă ca să-ți

acoperi pământul de sub unghii

laura, laura cum ne dădeai tu nouă să copiem tema

din caietul tău pătat cu ulei și dulceață

laura, laura cum te-ai înroșit tu toată – munte de om –

când te-a invitat unu’ la dans la banchet

(acum – femeie la casa ta de chirpici, cu om,

trei plozi mărișori și doi cai)

laura, laura ce frumos treceți voi cinci prin sat

cu căruța în dimineți răcoroase de primăvară

ție laura îți dedic volumașul acesta

ca să-ți servească la învelit ouăle

și peturile cu lapte cu care mergi

în fiecare duminică și zi de sărbătoare

la piața mică

#

la prima execuție am fost prins în valul represiunii generale.

ne-au adunat pe toți în ogradă. unii îmbrăcați în haine bune, alții

surprinși în timp ce făceau piața, cu pungi de plastic în mâini. sub

vișinul din fața șurii, înălțat pe băncuța folosită la mulsul vacilor,

crainicul citea proclamația: păcate grave, abateri repetate de la

normă, slava deșartă a aducerii-aminte și subminarea ideologiei

de stat. s-a dat citire listei, apoi ne-au urcat pe scara de lemn în

podul șurei. era cald. din grămezile de orzoaică venea un miros de

șoareci. din loc în loc, de foliile de azbest atârnau viespare părăsite.

în mijlocul podului era o gaură care dădea în șură. deasupra ei era

legată de-o grindă o funie. înaintam toți în șir indian. doi soldați

ne puneau funia la gât și ne împingeau în gaură. cădeam ca niște

saci cu orzoaică. grinda pârâia de fiecare dată.

la a doua execuție eram tot în ogradă. mă durea îngrozitor gâtul.

mă pregăteam să urc scara când am fost abordat de vocea doamnei

conducător. m-am scuzat spunând că eu n-o fac intenționat, că pe

mine nu mă interesează, că am conștiința slab dezvoltată, că trăiesc

separat și urmăresc alte lucruri. mi-a răspuns cu blândețe că ea mă

înțelege, însă în urma interogatoriului punctat a trebuit să cedez,

să recunosc, ba mai mult, încolțit astfel, m-am declarat disident,

schismatic, opozant, și în timp ce continuam să înaintez în rând

spre gaură, am început chiar să strig și să iau numele conducătorului

în deșert.

la a treia execuție nu mai era nimeni în ogradă. mă lepădasem de

amintiri și acceptasem ca degetul conducătorului să scrie sentința

direct în inima mea. am urcat scara. în pod cei doi soldați dormeau,

cu boabe în păr, lungiți peste o grămadă de orzoaică. am pășit încet

să nu-i trezesc, mi-am aranjat funia în jurul gâtului și, în loc să mă

arunc, mi-am dat drumul ușor în gaură astfel încât grinda să facă

cât mai puțin zgomot.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: