În data de 14 septembrie 2019, cu ocazia Zilelor Europene ale Patrimoniului, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, într-un parteneriat instituțional cu Primăria Botoșani a inaugurat, în parcul „Mihai Eminescu” din Botoșani, expoziția stradală „Poeți botoșăneni. Scriitori dincolo de Styx”.

Expoziția conține panouri cu medalioane biobibliografice ale 42 de poeți, trecuți pe malul celălalt al Styxului, care fie sunt născuți în Botoșani, fie au activat o perioadă în Botoșani, fie sunt laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, deveniți cetățeni de onoare ai municipiului Botoșani: Mihail Cuciuran, George Tăutu, Samson Bodnărescu, Mihai Eminescu, Gheorghe din Moldova, Ioan N. Roman, Artur Stavri, Dimitrie Iov, Artur Enășescu, Alexandru Vițianu, Ion Pillat, Demostene Botez, Păstorel Teodoreanu, D.N. Teodorescu, Sașa Pană, Max Blecher, Dumitru Corbea, Haralambie Țugui, Lucian Valea, George Damian, Florin Vasiliu, Mihai Munteanu, Ion Crânguleanu, Doru Ionescu, Constantin Dracsin, Dumitru Țiganiuc, Vasile Constantinescu, Corneliu Popel, Valeriu Imbir, Emil Iordache, Lucian Alecsa, Horațiu Ioan Lașcu, Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanța Buzea, Emil Brumaru, Cristian Simionescu. (Lucia Țurcanu, cercetător științific II, Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”)

Ștefan Augustin Doinaș: poezia ca decantare

Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut pe 26 aprilie 1922, în Cherechiu, județul Arad, „într-o casă de oameni înstăriți”. Urmează școala primară în satul natal, apoi Liceul „Moise Nicoară” din Arad. În toamna anului 1941, pleacă la Sibiu,unde se refugiase Universitatea din Cluj. Se înscrie la Medicină, dar frecventează și cursurile de la Litere și Filozofie. În 1944, se transferă la Facultatea de Litere și Filozofie, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roșca. Este membru al Cercului Literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, I.D. Sîrbu, Cornel Regman ș.a.

Din 1948, după absolvirea facultății, predă româna în diferite localități, dar în 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, angajându-se, în 1956, ca redactor la revista „Teatru”.

La 3 februarie 1957 este arestat și condamnat la un an de închisoare pentru „omisiune de denunț” (Marcel Petrișor a venit în redacția revistei „Teatru” și le-a povestit, lui Ștefan Augustin Doinaș și lui I.D. Sîrbu, despre revoluția din Ungaria, iar după trei zile a fost arestat; peste trei luni, este ridicat și Doinaș). Este eliberat la 5 februarie 1958, dar are interdicție de publicare până în 1963, când se angajează la revista „Lumea”. În 1969 începe să lucreze în redacția revistei „Secolul XX”, al cărei redactor-șef devine în 1992.

După 1989 ajunge membru al Academiei Române și senator(din partea Partidului Alianța Civică) în Parlamentul României (1992-1996). Moare pe 25 mai 2002. După moartea poetului se sinucide soția sa, Irinel Liciu, fostă prim-balerină a Operei Române.

În 1998, Ștefan Augustin Doinaș devine laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – OPERA OMNIA, tot atunci acordându-i-se și titlul de Cetățean de onoare al municipiului Botoșani.

Ștefan Augustin Doinaș a debutat în 1939, cu poezie, în „Jurnalul literar”. În 1947 pregătește volumul Alfabet poetic, premiat la Cenaclul „Sburătorul”, dar nu-l poate vedea publicat din cauza instaurării dictaturii comuniste. Reușește să debuteze editorial abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor. A mai publicat volumele de poezie:Omul cu compasul (1966); Seminția lui Laokoon (1966); Ipostaze (1967); Alter ego (1970); Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte (1972); Papirus (1974); Anotimpul discret (1975); Hesperia (1979); Vânătoare cu șoim (1985); Interiorul unui poem (1990); Arie și ecou (1991); Lamentații (1993); Aventurile lui Proteu (1995).

În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu subliniază că, de-a lungul activității sale poetice, Ștefan Augustin Doinaș „a îmbrăcat trei veșminte succesive”: „cel al baladelor din anii ′40”; platonismul esențelor pure, din Omul cu compasul; prețiozitatea și barocul, în poemele din anii ′70. La orice etapă a creației sale însă, autorul celebrei balade Mistrețul cu colți de argint vede în scrisul liric un proces „de decantare și esențializare a trăirii”, de transfigurare „a datului existențial, niciodată notat în stare brută” (Ion Pop).

Trandafirul negru

În Ţările de Jos, într-un vechi burg

încins cu holde arse de pelagră,

un grădinar visă într-un amurg

un straniu trandafir cu floare neagră.

Şi ani de-a rândul visul lui rămase

deasupra casei, ca un cer închis;

iar păsările, când veneau sfioase,

zburau cu aripi fragede prin vis.

Dar ochii lui şi mâinile în friguri

păliră lent sub zări verzui, iar el

mereu se aplecă pe `nalte diguri

ţinând holbat al apelor inel.

În mări, epave cu catarge moi

dădură rădăcini, în timp ce bradul

de şapte ori se scutură de foi

şi zeci de fluvii îşi schimbară vadul.

Altoiuri albe, muguri sângeroşi

în van îşi împleteau pe rând nuanţa.

Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi,

pieri sub cerul de rubin speranţa:

căci fata grădinarului hrănind

la sânul ei trei luni un şarpe harnic,

îi îngropă cenuşa sus, pe grind,

sub trandafiri, – dar totul fu zadarnic.

Chemaţi din ţări străine, magi de seamă

se-ntoarseră-n ţinuturile lor,

vorbind de-a lungul drumului cu teamă,

de lucrul fermecat şi fără spor.

Iar grădinarul putrezi în mlaştini,

sub zborul păsărilor care trec

în unghi prelung spre ţările de baştini

pierind în ceruri ca-ntr-un alb înec.

Cadavrul lui strălumină sub valuri

o noapte-ntreagă, ca o stea de sus.

Şi-odată, cum lucrau cântând pe maluri,

bărbaţii desluşiră spre apus

cum apele se scurg grăbite foarte,

şi, ca într-un descântec de deochi,

un chip se ridica din ape moarte

purtând zăbranic sumbru peste ochi.

Copiii zâmbitori crezură-o clipă

că liliacul apei poate fi.

Dar ceea ce li se părea aripă

vărsând un sânge stins, se vesteji.

Abia atunci bătrânii pricepură

că trandafirul negru, mult visat,

crescuse lin, ieşind prin nări şi gură,

din craniul pur al celui înecat.

Acum, când bate vântu-n echinocţii,

în şapte fortăreţe un nebun

vesteşte despre el la miezul nopţii.

Iar oamenii se-nchină lung, şi spun

că-n Ţările de Jos, în vechiul burg

încins cu holde arse de pelagră,

fantoma lui se plimbă-n ceasul murg

şi poartă-n loc de ochi o floare neagră.

Sărutul

Ca frunza ce se lasă pe izvor

îți tulbur sufletul cu-o sărutare,

și gura ta, sorbindu-mă, tresare,

cu valuri care nu mai știu ce vor.

Nici focul nu cutremură mai tare,

nici vântul nu îmbată mai ușor.

Primești pe umeri un frunziș sonor

care se scutură dintr-o cântare.

De ce suspini? Ce nour te pătrunde?

Pe frumusețea ta ca peste unde

se lasă leneș un umbros veșmânt.

Ah! frunza mea se face scrum pe gură…

Dar, putrezind, sălbatica nervură

își zgârie profilul în pământ.

O barcă trece plină de gutui

o barcă trece plină de gutui

rugina undelor conjură mierea

atâția aștri-n golf dar nu destui

ca să confirme-n umbră învierea

încredințează-te acestui calm

altarele și-au mistuit flaminii

pe fruntea mării sună ca un psalm

doar blânda disperare a luminii

această barcă se va scufunda

roșeți adânci vor prinde vechi epave

încredințându-li-te spune: da

abisurile-ți vor răspunde: ave!

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: