Livia Roșca (n. 19 octombrie 1980, Drăgășani, județul Vâlcea) este specialist în comunicare, președinte al Asociației 7 ARTE, blogger adevarul.ro, formator acreditat. A debutat ca poetă în 2006, cu volumul Ruj pe icoane (Editura Cartea Românească, București), pentru care a fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2006), Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2007). Ulterior, a mai publicat volumul de poezie 1+1 >2 (Editura Charmides, Bistrița, 2016).

Este prezentă în antologiile: Ultima generație, primul val (Muzeul Literaturii Române, București, 2005); Iubirea e pe 14 februarie (Editura Vinea, București, 2009); Cele patru dimensiuni ale feminității românești (Editura Neverland, București, 2010); Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA PRIMA (1998-2008) (Editura AXA, Botoșani, 2010); Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (1999-2017) (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017).

Livia Roșca este o poetă care nu se grăbește să publice tot ce scrie, iar cele două cărți care i-au apărut până acum (la o distanță de zece ani între ele) impun o lirică individualizată prin „tonul autentic” și „prospețimea scriiturii” (Simona Sora).

Asemeni congenerilor săi, Livia Roșca preferă „stilistica soft”, limbajul în dimensiunea lui tranzitivă, explorând, cu precădere, biografismul și cotidianul. Nota particulară a poeziei sale însă constă în faptul că „biografismul aparent lejer și chiar frivol se transformă /.../ într-un fel de bildungslirism. Notațiile ușoare, spontane și candide sunt permanent corupte și convertite de o depresie existențială care asigură partea de greutate a viziunii, astfel încât Livia Roșca pare a pregăti o sinteză între lirismul spumos și cel angoasat” (Al. Cistelecan).

Este o poezie în care se trăiește intens, dar nedeclarat sentimentul vulnerabilității, „compasiunea în fața avatarurilor condiției umane” (Tudorel Urian).

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Sub stratul gros de păpuși e mama
Ea se afundă câțiva centimetri pe zi
timp în care
îi mai cresc unghiile și părul
până când
rămân doar vertebrele aliniate
albe ca bățul unei acadele
Brusc
precum gura deschisă a unui coș de gunoi cu pedală
așa se căscase pământul deasupra
când ea avea încă organele calde
și primul pumn de pământ s-a auzit dedesubt
(Mâna mamei pe lingurița de argint
mestecând în ceai
vocea ei tânără
ploaia trezind mirosul corpului ei viu
Genele negre și grele
fluturând deasupra mea grațios
Apoi
tăcerea înghețata a rochițelor mele
rămase pe sârmă la uscat)
O dată pe an
tata îmi pune mărgelele mamei la gât
Tot timpul o perlă din șirag se cariază
Tata o sparge cu ciocanul și mușchii toți îi cad
de tristețe
Eu îmi duc genunchii la gură
Am dinți de iepure
îi decojesc de piele până la os

(din Ruj pe icoane)

Toți avem o problemă
o mare dragoste care
nu va mai fi egalată
dar
povestim
ca și când am fi niște aleși
pentru că uite
noi am iubit
am suferit
și am pierdut dragostea
suntem toți
ca o mașină la mâna a doua
care a suferit câteva accidente
caroseria îndreptată
vopsea strălucitoare
totul perfect la prima vedere
dar prețul nostru e undeva la jumătate
Aici ar putea începe
iadul
sau raiul
fix aici te aștept
ca un câmp de floarea soarelui
prima rază a dimineții

(din 1+1 >2)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: