Poetul și publicistul Ioan N. Roman s-a născut pe 20 iulie 1866 în Comândărăști (azi, Rediu), Botoșani. A făcut școala primară la Săliște și Hârlău, iar liceul la Iași, unde își începe și studiile în drept, pe care le încheie la Bruxelles, tot aici luându-și, în 1897, doctoratul. A fost ajutor de judecător la Curtea de Argeș, apoi avocat la Constanța, unde ajunge deputat și primar al orașului.

Primele încercări literare îi apar în „Albina Botoșanilor” (1881), „Familia” (1883) și„România liberă. Număr literar” (1884). A mai colaborat la revistele: „Convorbiri literare”, „Evenimentul”, „Evenimentul literar”, „Literatură şi artă română”, „Literatură şiştiinţă”, „Munca”, „Neamul Românesc”, „Vieaţa” ș.a. A fost redactor al ziarului ieșean „Liberalul” (1885-1887), unde a publicat, sub anagrama Morna, o serie de articole polemice la adresa lui C. Dobrogeanu-Gherea și a principiilor estetice promovate de „Contemporanul”. Între anii 1888 și 1892 a fost redactor și proprietar la „Drapelul” (Iași), iar în perioada 1892-1893, prim-redactor la „Adevărul” (București).

În 1895, îi apare volumul Poezii (Editura Librăriei Carol Müller, București), singurul volum de versuri publicat în timpul vieții.

Se stinge din viață pe 12 iulie 1931, la Constanța.

În versurile sale, Ioan N. Roman „eminescianizează în genere” (G. Călinescu), interesat, cu precădere, de natură, ale cărei schimbări le surprinde fie în ritmuri apropiate de muzicalitatea poeziei eminesciene din perioada debutului, fie în versuri lungi, grave, amintind de pastelurile lui Vasile Alecsandri. Nu lipsește nici poezia implicării civice, în aceste cazuri Ioan N. Roman fiind mai apropiat de George Coșbuc.

Toamna

Bate vântul, frunza cade

Veștejită de pe ram,

Nourii se-ntind pe ceriuri,

Ploaia-ncet lovește-n geam;

Soarele pieziș trimite

Dintre nouri raze reci

Și pășește-aceeași cale

Ce-a pășit-o veci de veci;

Negura din văi se-nalță

Către ceriu-ntunecos;

A pădurilor podoabă

Așternutu-s-a pe jos;

Buciumul nu mai răsună,

Câmpurile sunt pustii;

Nu se mai zăresc pe dâmburi

Cârdurile de copii;

Valurile de pe gârlă

Se izbesc și se frământ;

Toamna tristă, mohorâtă

Se pogoară pe pământ.

Ianuarie

Ninge, și ninge mereu, — de-o săptămân-a tot nins,

Albul veșmânt de omăt pe depărtări s-a întins,

Cerul e sur, plumburiu, iar între cer și pământ

Necontenit se tot cern valuri purtate de vânt.

Încă de mult la oraș corbii sosit-au în stol,

Și croncănesc a pustiu... paznici ai drumului gol,

Negrul și vechiul zaplaz, de vremi în lături plecat,

Pare-un bătrân în amurg, cu părul alb și curat.

Și se îndoaie de crengi copacii-nalți de argint,

Lăsând priveliști pustii cu perspective ce mint:

Cele de-aproape ne par că vin din lungi depărtări, —

Și nicio urmă de pas pe troienite cărări.

Singur, pe gânduri pierdut, stau în odaie la geam,

Și mi-e urât și mi-e frig, nu mai știu singur ce am:

Când amintirile vagi, când năzuințele vin,

Cu ne-nțelesul lor dor, cu nesfârșitul lor chin.

Într-un ungher părăsit, peste volumele-n vraf,

S-a așternut din belșug pătura groasă de praf;

Grinzile casei trosnesc, țurțuri din streșină cad,

Iar un biet șoarec flămând roade-n podeaua de brad.

Ce cazi, painjen, în jos? ce musafiri îmi vestești?

Ea nu mal vine pe veci... să ascultăm sub ferești

Colindătorii drumeți care se abat pe la noi...

Farmec, zadarnic mă chemi, cu-atâția ani înapoi!

Datoria

I-a dat în grijă să-ngrijească

       De copilaș –

Și, sărutându-l, s-a pornit.

E soț, părinte, negreșit

       Dar e ostaș –

Și trebuie să se pornească:

În ordin scrie lămurit

       Să nu lipsească.

E drept că-i zi de sărbătoare

       Și-ar fi dorit

Să o petreacă între-ai lui,

Pentru că nici de-un an el nu-i

       Gospodărit;

Și-apoi ce crezi: e glumă oare

Să mergi asupra vântului

       Pe un viscol mare?

Dar disciplina în armată.

       Neapărat,

E-ntâia dintre datorii; –

Și dacă-ntârzii și nu vii

       Când ești chemat,

Hei! cum te mustră și te bate –

Și-apoi arest, corvade, – știi...

       Nenumărate.

Ceru-i senin și vântul bate

       Nămeții mari.

E ger, că-i ziua de Crăciun.

Marin își ia tot ce-i mai bun:

       Cojoc, ițari

Și-un biet suman cârpit în spate,

Prin care crivățul nebun

       Ușor răsbate.

Și merge-o zi până sub seară

       Cale de-un ceas,

Căci drumu-i troienit și greu;

Și când înnoți prin vânt mereu,

       Făr'de popas,

Chiar datoria către țară, —

Care e sfântă-n felul său, —

       Îți pare-amară.

'Naintea lui nori de zăpadă

       Purtați de vânt.

Un vâjâit îndelungat

Pare-un suspin sau un oftat

       Adânc și sfânt, —

Și-apoi un val ce stă să cadă

Și cade repede, 'nspumat

       Într-o cascadă.

Înaintează, 'naintează

       Bietul creștin

Prin crivățul descatenat,

Care colindă-n lung și-n lat,

       Tot mai hain;

Dar nu mai poate: stă, oftează, –

A rătăcit simte curat

       Că-l săgetează.

Se-ntunecă mai mult, mai tare.

       El – tot pe loc:

Unde să meargă? Și cuvântul

I-a 'ncremenit, – și-l frige vântul

       Ca bici de foc.

Un urlet se aude-n zare

Și se cutremură pământul, –

       Nici o scăpare!

El strânge pușca subsuoară...

       – De ce-a pornit?

Își bănuiește blestemând.

Și cei de-acasă-i vin în gând

       Necontenit.

Oh! simte bine c-o să moară,

C-o să-l răsbească în curând, –

       Și se-nfioară.

Și iarăși dor de cei de-acasă, –

       Și ce e drept

În juru-i parcă toate plâng.

Se-ngrămădesctroeni și-l strâng

       Până la piept.

Ci parcă somnul îl apasă

Și amintirele-i se sting

       Și toate-l lasă.

Acoperit, zace-n zăpadă,

Ca-ntr-un mormânt, —

       Și doarme.

Crivățul turbat

Bate mereu: când un oftat

       Adânc și sfânt

Și când un val ce stă să cadă

Și cade repede, 'nspumat

       Într-o cascadă.

Târziu, târziu, când vijelia

       S-a potolit,

Se mai vedea de sub troian

O mânecă de la suman.

       Și l-au jelit

Ai lui, când au aflat urgia

Ce i-a lovit... Ce băetan!

       Dar... datoria!

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: