Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” își propune, într-un parteneriat media cu ziarul Botoșăneanul, să îi readucă în memorie pe poeții botoșăneni din toate timpurile, prezentând câte un medalion din „Galeria cu poeți”.
În prefața la volumul Eminescu. Versuri din manuscrise (Editura Humanitas, 2015), îngrijitorii cărții, Ioana Bot și Cătălin Cioabă, urmărind istoria editării operei lui Eminescu, ajung la concluzia că mare parte din tot ce a scris „cea mai importantă figură a literaturii române din secolul al XIX-lea și autorul cu cea mai mare influență asupra creației literare din secolul ce i-a urmat” rămâne și azi necunoscută pentru mulți dintre noi, iar o adevărată(re)lectură a operei lui Eminescu ar însemna aplecarea nu numai asupra textelor care au fost vizibile chiar din momentul apariției lor sau datorită unor ediții postume relevante, ci și asupra fragmentelor răzlețe din manuscrise, care alcătuiesc partea ascunsă a „aisbergului”: „…dacă privim în urmă, scrutând cei peste o sută de ani care au trecut de când poeziile lui Eminescu au început să fie editate, nu putem să nu constatăm că opera sa, așa cum a ajuns până la noi, este asemenea unui aisberg. Partea sa vizibilă se înalță atât de semeț și de sus, încât ne creează vrând-nevrând iluzia întregului, făcându-ne să uităm că toate aceste înălțimi au dedesubtul lor, în partea care nu se vede, profunzimi fascinante, ce se cer la rândul lor explorate. Contemplăm marile reușite ale creației sale fără să cunoaștem adâncimile nebănuite care le susțin”.
„Povestea operei eminesciene” (Ioana Bot) începe în 21 decembrie 1883 (deși pe pagina de titlu este tipărit anul 1884), când apare, la Editura Socec din București, volumul „Poesii” de Mihail Eminescu, în care Titu Maiorescu, îngrijitorul ediției, include 61 de poeme (fie publicate anterior în revistele Convorbiri literare [38] și Familia [6], fie inedite [17]). Această carte, reeditată de zece ori în timpul vieții lui Maiorescu și completată cu alte douăsprezece poezii (adăugate succesiv în edițiile a II-a [1888], a V-a [1890] și a VI-a [1892]), a devenit, de fapt, ediția de consacrare a poetului. Au urmat alte câteva ediții care au orientat receptarea lui Eminescu. În 1938, apare M. Eminescu „Poezii”, volum întocmit și comentat de G. Călinescu, „o ediţie foarte informată, cuprinzând toate antumele şi unele poeme postume publicate în Convorbiri literare până în 1895, postume asimilate ca parte a operei cunoscute, printre care Stelele-n cer şi Oricâte stele” (Doris Mironescu). În 1939, este publicat primul volum din amplul proiect academic M. Eminescu „Opere”, coordonat de Perpessicius până în 1963 și continuat de o echipă condusă de Petru Creția și D. Vatamaniuc.
După cele șase volume de Opere, coordonate de Perpessicius, conținând „poezii tipărite în timpul vieții”, „poezii postume” și „literatura populară”, apariția, în 1991, a numărului special al revistei Manuscriptum (nr. 1), dedicat lui Eminescu, a însemnat, „în materie de cunoaștere a operei eminesciene, cel mai însemnat act editorial” (Petru Creția) de după Maiorescu, Călinescu, Perpessicius. La mai bine de o sută de ani de la prima ediție a Poesii-lor, Petru Creția (director, în 1992, al Memorialului Ipotești) adună pe paginile unei reviste 24 de poezii de Eminescu „care nu numai nu au văzut încă lumina tiparului, dar de a căror existență în manuscrisele poetului nimeni nu a știut până acum”, 16 poezii „publicate ca inedite cu deosebire în 1989 și 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură excepție, în nici un volum” și 12 „reconstituiri și autonomizări, dintre care 5 inedite ca atare”, prin care aduce o schimbare esențială în receptarea poeziei eminesciene și îndreaptă cititorul către profunzimile acesteia, către „adâncimile nebănuite” care susțin poemele celebre.
În Eminescu. Versuri din manuscrise (Humanitas, 2015), Ioana Bot și Cătălin Cioabă vor continua această acțiune de recuperare a secvențelor răzlețe din laboratorul lui Eminescu. Sunt versuri care au fost disponibile cititorului și până acum, „tipărite în mărunta literă a aparatului critic” din ediția completă a Operelor, „dar în postura de plante firave aflate în umbra arborilor mari”. Citindu-le, ne putem da seama că, de fapt, acestea „supraviețuiesc prin ele însele”, tocmai de aceea „se cuvine din plin să le auzim în sunetul lor propriu”.
În ajun de 15 iunie, vă propunem un grupaj din astfel de versuri (selectate fie din reconstituirile lui Petru Creția, fie din volumul îngrijit de Ioana Bot și Cătălin Cioabă), „menite să recreeze arhitectura internă a unei opere a cărei apariție în cultura noastră a fost legată, pe drept cuvânt, de ideea de miracol”.
Credeam ieri că steaua-ți…
– Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunci a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al cântului dar
Și tu interpret-a cereștilor plângeri
Credeam că ești chipul ce palida stelă
Desemnă pe-o frunte de undă rebelă
Pe valul amar
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri
Răpit de-a ta voce în rai de misteruri
Și-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu mânând reveria
Pe-o aripă de-aur c-un Ave Maria
Și-n Tine cunoaște sublimul său vis.
(1869)
În modul vechi soarele sună
În modul vechi soarele sună,
Cu sferi surori se-ntrece-n cânt,
Și calea lui [din veci] prescrisă
Și-o împlinește-n mers tunând.
Fața-i la îngeri dă tărie,
Deși nu știm al lui temei,
Faptele nențeles de-nalte
Mândre-s ca-n ziua cea dintei.
Iute, iuțime nențeleasă,
Pământu-nvârte-a lui comori;
Ziua ca raiul luminoasă
O schimbă noaptea cu fiori;
[…………………………..]
(1970-1971)
Sunetul păcii
Acest sunet mă face,
Cu aiurirea lui [ce]sara împle,
Să mă trezesc în solitara-mi pace,
Să mă văd singur, peste oameni, pus.
Căci în al zilei vuiet eu mă văd
Amestecat cu ei… amestecându-mi
A mele pasiuni cu-a lor dorințe.
Sunetul păcii mă trezi… Mă simt
Întreg, întreg și liniștit și blând,
De-asupra omenimei… izolat…
Așa se simt-un înțelept în secoli
De întuneric… și așa un rege
Între o turmă de sclavi înșelați…
Așa un sfânt în adunări de lotri:
Neatins, neatingând și solitar…
(1872-1873)
O poveste
O poveste, o poveste cum n-a fost nici nu mai este,
Care de frumoasa lumeilumei însăși îi dă veste.
(1973)
Un Phoenix e o pasăre-n vechime
Bătrânul Phoenix arde în văpaie
Și din cenușa proprie renaște,
Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaște,
Îi trebui lina vântului bătaie.
Aș vrea să fiu ca pasărea aceea,
Ca Phoenix care arde blând în pară
Pierind în vânt ca glasul care zboară,
Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.
Dar din cenușă reînvie iar,
Minune scump-a lumii acesteia.
El moare azi, în forma-i, dar ideea
chiar și de vrea nu poate să mai moară.
(1882)
Floare de tei
Floare de tei,
Cât de curând te treci
Ochilor mei lucind
Te-i arăta pe veci.
Floare de crin,
Eu pururi am gândit
La ochiul tău iubit
De raze plin.
Floare de măr,
Copilă doar erai
Și de pe-atunci aveai
Aur în păr.
Flori de cireș,
Cine te-a pus cândva
Plutind în calea mea
Dulce să ieși?
Floare de mai,
Cine te-a pus să vii
Dacă mereu mai ai
Ochii tăi mari și vii
Floare de fag
Doina cântându-mi-o
Reamintindu-mi-o
Sună cu drag.
Floare de corn,
Dulce vestindu-mă
Întinerindu-mă
Sună un corn.
Floare de șes,
Este al cetăților
Singurătăților
Vis și eres.
Floare de lunci,
Oare de mult s-a dus
Steaua către apus?
Încă de-atunci?
Floare de lac,
De-atunci cuprins cu chin
Eu sufăr și m-alin,
Sufăr și tac.
Floare de lan,
De-atunci te văd venind
Și blândă surâzând,
An după an.
Floare de deal,
Unde te-ai dus de-atunci
Din codri și din lunci
Pe-al lumii val?
Floare de plai,
Codrii și undele
Dulce pătrunde-le
Cu al tău rai.
Floare de văi,
Rămâi în calea mea,
Mângâie jalea mea,
În ochi îmi stăi.
Floare de stânci,
Tu pleci, și-adesea te chem
Cu cântec și blestem
În văi adânci.
Floare de munți,
Dintre păduri de brad
Pururi izvoare cad
Palidei frunți.
Floare de drum
Care te-nduri pe-atât,
Ș-atunci te-am iubit,
Atunci ș-acum.
Floare de vad,
Asemenea zorilor,
Căderii florilor
Stelele cad.
Flori de mormânt,
În taina serilor
Am dat durerilor
Aripi de vânt.
Lună ce treci,
Crengile, frunzele
Dulce pătrunză-le
Razele-ți reci.
(1882)
Aceeași moarte
Pământul cu-ale lui bătute maluri
Și cerul cu seninul bolții sale
Și marea cu-ale ei pustii de valuri
Și stele blânde ce răsar din veacuri
– Atâția ochi măsurători de vreme –
Și luna blândă luminează-n lacuri:
La munți în culme, lângă țărm de apă
Tot oameni afli, duși de-aceleași rele,
Se nasc și mor aceiași și se-ngroapă.
De-or fi păstori sau cititori în stele
Același cânt le sună în ureche,
A lor vieți sunt pururi tot acele.
Oriunde tineri vin, s-adun pereche,
La joc, la viață și la danț s-adună
Iar cei bătrâni vorbesc de vremea veche,
Deasupra lor plutește-aceeași lună
Și viața lor se scurge tot în vreme,
În urma lor al morții glas răsună,
Ori unul cade-ncoronat cu steme,
Iar altul pe pământul gol s-așterne:
Ceea ce vezi tot moarte-o să se cheme.
Și după veri urmează-aceleași ierne
Și după nopți tot zile or să crească:
Atâtea fiici unei lumini eterne.
Viață și moarte sunt ca două poluri
În jurul căror steaua se-nvârtește
Și amândouă n-au nici timp nici goluri.
(1882-1883)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: