Haralambie Țugui a fost nu numai un scriitor prolific (în timpul vieții a publicat mai multe volume de versuri, memorialistică, poezie pentru copii), ci și o prezență activă în viața literară a timpului, alternând, cumva neașteptat, cariera militară cu cea scriitoricească. Născut pe 10 februarie 1916, în Dorohoi, și-a început studiile în orașul natal (1924-1931), urmând liceul militar la Cernăuți (1931-1934) și Iași (1934-1936), Școala pregătitoare de ofițeri din București (1936-1937) și Academia Militară de Infanterie din Sibiu (1937-1939). A fost ofițer în garnizoanele Cahul, Brăila și Panciu (1939-1941); mobilizat pe front (1941-1943), ajunge prizonier în armata sovietică. După război, este tehnician pentru delaborarea munițiilor și armamentului și normator la întreprinderi de construcții, iar în perioada 1963-1968, metodist la Biblioteca Regională din Banat. În 1968, pensionându-se, se stabilește la Iași, dedicându-se în întregime activității literare.

A debutat în 1933, în revista școlară „Mugurași”, cu poezia Nocturnă, iar în 1935 și-a publicat prima carte de poezie, Liane crude, urmată de alte paisprezece volume de versuri: Prohod pentru zi (1939); Poezii (1966); Contrapunct în toamnă (1969); Sub cerul Mioriței (1971); Înalt prin stemă (1972); Luminile zilei (1972); Lângă vetrele sacre (1974); Sunetul bronzului (1974); Țărm de legendă (1975); Poemele triumfului (1978); Confesiunile pământului (Premiul Asociației Scriitorilor din Iași; 1979); Al soarelui și-al umbrei (antologie; 1980); Pe o apă visând (1982); Ochii copiilor (1984). De-a lungul celor  aproape șase decenii de creație lirică, s-a arătat interesat de câteva direcții tematice: războiul, patria, dragostea, singurătatea. În afară de cărțile de poezie, a publicat volumul Memoria timpului: mărturisiri și evocări literare (1977), cu amintiri și pagini documentare despre Otilia Cazimir, D. Popovici, Ion Pillat, Magda Isanos, Eusebiu Camilar ș.a.

S-a stins din viață pe 12 octombrie 1996, la Iași.

Haralambie Țugui s-a înscris în literatura română, întâi de toate, ca un autor de versuri cu rezonanță patriotică, declamative și pline de exaltare. Adevărata sa poezie ar trebui căutată însă altundeva – în textele reflexiv-elegiace, în care fie este evocat cadrul natural (de multe ori nocturn, ca la romantici), fie se pun întrebări despre sensul existenței, despre singurătate și scurgerea timpului, fie se fac confesiuni erotice. În cărțile publicate până în 1939, Haralambie Țugui practică, în general, o lirică peisagistică, uneori împrumutând imagini și ritmuri din poezia simbolistă. După ce trăiește experiența războiului și a captivității însă, poetul se îndreaptă către meditația gravă, către tragismul profund și exprimarea autentică a suferinței provocate de conștientizarea pericolului iminent al morții („pasărea morții” este una dintre imaginile centrale din Poezii, Contrapunct în toamnă, Sunetul bronzului, Confesiunile pământului, criticii găsind o afinitate, în acest sens, cu poemele lui Camil Petrescu din Ciclul morții). Spre sfârșitul vieții, elanul de altădată este temperat, devenind tot mai pronunțate tonalitățile melancolice ale versurilor și predispoziția meditativă a autorului. Deși diverse tematic, dar și prozodic, cărțile de poezie ale lui Haralambie Țugui formează un tot organic, iar liantul îl constituie lirismul autentic, nedisimulat.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Contrapunct în toamnă

Sunt tot așa de tânăr ca-n ziua

când primul vers mi-a sărutat fruntea

și nu știam dacă-s cuvintele lui

ori buzele celei dintâi iubiri… În zadar

timpul îmi îngroapă tot mai adânc

șoaptele-acestor amurguri de toamnă.

Sunt tot așa de tânăr, deci nu vă temeți

de mine, frunze pornind spre pământ

sau rămase încă pe arbori

pentru câteva zile. Veniți mai aproape;

n-o să vă schimb pe niciun fel de monedă

și nici tristeții nu-i voi îngădui

sub ferestrele inimii mele să-și vânture vălurile.

Doină

U-u-u, crin alb de vis,

Versul meu cu lacrimi scris

Prin ciulini și ierbi amare,

Pe sub zări de noapte mare!...

Dă-mi corola ta de rouă

Să-i culeg lumina nouă,

Și rădvanul tău de vânt

Zări de pâclă străbătând,

Despletitul frunții zbor

Să-l las glas de-alean și dor.

Crești suav și crești voinic

Peste-al veacului colnic,

Să-ți cunune pletele

Stelele, cometele;

Să te-audă lin când treci

Morții mei din șapte veci,

Tulnicerii din baladă

În sumane de zăpadă.

Cosânzenele înalte

În pământ de mult uitate.

U-u-u, inima mea,

Bezna-i rece, noaptea-i grea

Toamne oarbe plâng cu foi

Pe morminte mereu noi;

Freamătă de zor și taie

Coasa morții, de văpaie,

Retezând tulpinile,

Umbrele, luminile.

U-u-u, prin noaptea grea

Arde numai inima!...

Înainte de atac

Suntem o sută, o mie ce-n noapte așteaptă…

Și totuși ce singur, se singur, se singur prin noaptea toată

Numai cu gândul, numai cu fruntea în palme-adunată.

Uită-te, tinerețea mea în oglinda cerului răsturnată:

Poate-ți mai vezi ochii încă o dată,

Poate mai trece prin ei vreun chip de fată.

Culcă-te, viața mea, și dormi, dormi cât mai greu:

Nu cumva să rămâi trează în sângele meu;

Nu cumva să te-aud strigându-mă prin gloanțe mereu.

Și urlă, urlă inima ca un câine flămând, a pustiu:

Mâine, în zori, am să mai fiu?

Mâine, în zori, am să mai fiu?

Toamnă, în lagăr

Tot mai bolnavă toamna ne suie în artere

seva cu gust de ceață și lut

               a morții lente…

Uscați,

               o beau obrajii

               prelinsă ca o fiere;

iar fruntea îi culege amarele amprente.

Lâncede zile

burează cenușile-n vis…

Halucinați, ne înecăm în ele.

Lespezi de cer

               povârnit

                              și închis

pe umeri cad

               întunecate,

                              grele.

Îngenuncheați sub streșini de arbori, răsturnăm

oglinzile din ani în inima goală…

Străini lângă noi,

               din blidul lunii cinăm,

hrănindu-ne privirea

               de cocleală.

Vedeniile foamei cu șerpi când ne-mpletesc

aprinsele vintre sfâșiate-n

                              boroane tăioase

treziți,

               doar păduchii

                              în răni ne foșnesc

și frigul

               ca o pâclă

                              ne curge

                                            prin oase…

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: