Laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – OPERA OMNIA (1993), cetățean de onoare al municipiului Botoșani, Gellu Naum este considerat cel mai important poet suprarealist român și unul dintre ultimii reprezentanți de seamă ai acestui curent în Europa.

Născut la București pe 1 august 1915, și-a făcut studiile la Liceul „Dimitrie Cantemir”, apoi la Universitatea din București. Debutează în 1936, cu volumul Drumețul incendiar. Fiind student la anul III, este arestat pentru că a fost surprins scriind „parole cu caracter subversiv” pe zidurile caselor. La îndemnul pictorului Victor Brauner, pleacă, în 1938, la Paris, unde își continuă studiile de filosofie la Sorbona. Revine în țară în 1939, iar în 1941 se constituie grupul suprarealist român, din care poetul face parte, alături de Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun.

În perioada 1950-1960 publică mai mult literatură pentru copii, inclusiv celebra Carte cu Apolodor, iar în anii ′90– după ce îi apar mai multe cărți de poezie, dar și romanul Zenobia–, este recunoscut ca scriitor important, opera sa fiind tradusă în numeroase limbi. A publicat volumele de poezie: Drumețul incendiar (1936); Libertatea de a dormi pe o frunte (1937); Culoarul somnului (1944); Athanor (1968); Copacul-animal (1971); Tatăl meu obosit. Pohem (1972); Descrierea turnului (1975); Partea cealaltă (1980); Malul albastru (1990); Focul negru (1995); Sora fântână (1995); Calea șarpelui (2002) ș.a.

Se stinge din viață pe 29 septembrie 2001, la București.

Citită sau recitită, poezia lui Gellu Naum impresionează de fiecare dată prin „asociațiile stupefiante”, prin „rupturi în carnea poemului” și „schimbări de ritm neașteptate” (Nicolae Manolescu). Prin versurile sale, care pot fi privite de cititorul de rând ca un produs al „dereglării” formulelor poetice, autorul Copacului-animal „pune în circulație un nou model de a înțelege lumea, percepută nu atât prin dereglarea simțurilor /…/, ci printr-o dereglare a «sistemelor» prin care ești dresat” (Simona Popescu). Subminând previzibilul, Gellu Naum „dă maximă libertate imaginației”, contrazice convențiile, amestecă imaginile arhetipale, inventează personaje dintre cele mai bizare pentru a exprima o „straniu-fascinantă anxietate” (Ion Pop), vorbind, „detașat și energic, cu familiarități și sarcasme țâșnite în serie, despre experiența singurătății și a relației, despre câte se întâmplă și «câte nu se întâmplă în noi și le uităm acolo»” (Lucian Raicu).

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

[n]AUM pe bancă

Multe știam (și nu toate de spus) despre o sită care cerne invers

de la adânc la suprafață

și despre plopii negri care cresc acolo

și despre respirațiile largi

pesemne însă că a trebuit să mă opresc un pic meditând la toate astea

și salutând necunoscuți care treceau prin fața mea

atunci văzduhul s-a umplut de suflete și printre ele

sufletul meu mutatu-s-a în trupul unui bătrân cu gabardină

neagră și cu șapcă în carouri

și dus a fost cu el

și n-a rămas pe bancă

decât îmbrăcămintea mea de fildeș

Singură și imobilă

Când te opreşti în faţa oglinzilor

o mână iese din apele clare ca să te mângâie

o mână care este totdeauna a ta

această mână de mătrăgună şi de hârtie

care-mi aminteşte dezastruoasele şi amplele întâlniri în faţa oglinzilor.

Și de data aceasta umerii mei nu mai au umbră

nu mai sunt decât picioarele mele care aleargă

aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării

Vom trece strada fără a vedea ce se întâmplă

în pachetul acesta sunt pantofii uzaţi ai cenuşăresei

dar nu ne priveşte

în camera aceea goală răsună poate armonica morţii

ceea ce văd e un fluture călcat de tren

ceea ce ating e sângele tău ca un arbore

ceea ce aud e părul tău ca o scoică

Iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două

jumătatea mea roşie jumătatea mea albastră

linia precisă care mă împarte

pe care am construit-o muşcându-ţi palmele

iată jumătatea mea calmă jumătatea mea desesperată

Îţi vor trebui ace mai tari ca să le coşi împreună

sfori mai elastice degete mai abile

va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună

şi mai ales va trebui să te mişti liberă

când voi traversa oraşul acesta pustiu

în frumosul meu costum de scafandru

Mama lucrurilor

Mai întâi masa m-a lovit peste degete

scara s-a întors cu spatele la mine

câteva fete cântau

apa se făcuse roșie

Mamă a lucrurilor ce au cu mine

eu spun masă pat magazie

dar în poetica dură a legăturilor noastre

trebuie să tai pâinea cu plămânii

trebuie să sparg lemnele cu limba

trebuie să car apă cu urechile

Trista bucată de lemn din șopron

am dus-o afară să se joace cu pomii

 câteva fete cântau

noi eram singuri afară cu pomii

și eu fumam cuminte deoparte

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: