Născut pe 24 martie 1941 în comuna Ripiceni, Botoșani, după absolvirea Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1965), Dumitru Țiganiuc s-a dedicat carierei didactice, fiind profesor la Darabani, Suceava, Săveni și Botoșani. A condus Cenaclul literar al Casei Corpului Didactic și Cenaclul literar al Filialei Botoșani a Uniunii Scriitorilor din România. A făcut parte din colegiul de redacție al revistei de cultură Hyperion – caiete botoșănene. A colaborat la diverse publicații periodice din Botoșani și din țară, cu versuri și cronică de carte: „Amfitrion”, „Ateneu”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „ContemporAnul”, „România literară”, „Luceafărul”, „Tribuna” ș.a.

A debutat în 1964, cu un grupaj de versuri în revista „Luceafărul”. Prima carte, Prin departe și aproape, îi apare abia peste doisprezece ani, în 1976, la Editura Junimea din Iași. Urmează volumele de poezie: Pasărea de iarbă (CJCES, Botoșani, 1979); Aceeași lumină (Editura Junimea, Iași, 1980); Ecranul de iarbă (Editura Junimea, Iași, 1986); Zidul de lacrimă (Editura Axa, Botoșani, 2001); File din duminica orbului (Editura Dacia XXI, Cluj, 2011); Peste nopțile noastre, fulgere așteptate (antologie; Axa, Botoșani, 2012).

În 2009, i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al municipiului Botoșani.

Având în centru un personaj liric contemplativ ce operează cu un imaginar arhetipal în încercarea de a descoperi rostul lumii, poezia lui Dumitru Țiganiuc este o construcție riguroasă, produs al unei cizelări îndelungate și măiestrite. „Atent la toate detaliile și controlându-și sever orice posibilă ieșire în decor”, poetul „s-a oprit doar la «cuvântul ce exprimă adevărul»” și, rememorând „mici scene din trecut” sau meditând, într-un limbaj de multe ori parabolic, la prezent, îi lasă cititorului „misiunea de a /…/ dezlega tâlcul” (Victor Teișanu) dedesubturilor vieții. (Prezentare Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Suprema metamorfoză

În vreme ce pământul plecă din mari zidari

şi graiul o pornise într-un toiag de cremene,

un român prea frumos adormise într-o stea

şi femeia îi săruta urmele de răşină şi fluier

şi-auzea mirosul palmelor lui dinspre verde

încredinţându-se că-i vorbeşte chiar frunza,

că-i şopteşte şi umbra şi roua:

– Hai să dăm mână cu mână, spuneau,

să trezim omul acestei neveste

că-i uscată de dorul visului său

şi se răzbună pe trupul ei firav,

hai să-i desferecăm somnul cel greu,

hai să-i redăm femeii ce crede în bărbat

mai mult decât în orice Dumnezeu.

Şi iată, vin eu şi întreb pădurile:

de unde naşteţi frunzele filosofice,

de unde atâta noroc în ţara asta

să ai copaci care gândesc şi suferă?

De unde iarba asta cu-atâta sănătate

şi muzica prea roşie din trunchiuri alergând

şi nu numai a noastră, pădurile curbate,

de unde cerbi şi stele cu suflet şi cu gând?

Urcă şi azi ţărâna din marii ei zidari

şi graiul pleacă-ntr-un toiag de ape,

peste ferestre trec brazi plini şi iar

departele-nfloreşte-n aproape.

Prin inimă

Acum priviți prin inimă,

răspundeți-mi dacă vedeți bine,

dacă nu vi s-a ridicat în

față vreo rădăcină, vreun pisc,

ori o pălărie feminină rotită

pe spițele de sânge ca un disc

şi spuneţi-mi, dacă zăriţi clar

de ce băieţii cei frumoşi coboară

pe casele modeste-ndeosebi

şi-şi rup sufletul în pietre slabe

şi din izvoare şi fântâni ţâşnesc

voci de femei ca urşi în două labe?

Răspundeți-mi cum vedeți prin inimă

când dormiți pe urzicile ochilor,

când dormiți pe patul mâinilor,

ca într-un câmp deschis de vânătoare

să vedeți un iepure cum v-aruncă un fluier

lângă picioare

și să suflați în el, să plângă stelele

de frica acestei porniri către aer.

Căci numai stele vânăm, numai stele.

Totuși aștept al vostru răspuns:

ce vedeți prin inima stăpânind într-un vis?

Aștept, răspundeți-mi chiar dac-am uitat

să vă las lângă piept câmp deschis.

Succesiuni

Parcă pietrele au nechezat,

caii se rostogolesc ca pietrele,

umbra se-ntinde ca un izvor furios

şi izvoru-i umbră în adânc.

Omul parcă se trezeşte pasăre,

la amiază-mpuşc-o raţă.

mâinile i-s roşii ca de vulpe,

pune o capcană-n fân spre seară

şi se face om a doua oară,

râu e lângă gleznele femeii

şi devine rădăcină-apoi, spre zi

creşte lângă sâni ş-apoi tot pasăre

peste crângul lumii se trezi,

şi iar lespezile ce nechează,

umbrele care se sparg de buze,

cade ca o piatră o amiază,

le loveşte-n umeri pe lehuze,

totul e de nerecunoscut şi-mi pare

că nu pot vedea decât închipuindu-mi,

când îmi pipăi obrazul, m-aud

ca un bucium fericind o naştere

şi mă-ntind să prind speranţa toată

şi s-o strâng la piept ca pe-un harbuz răscopt,

ah, ce bine-i să mănânci lumină

pe pământul negru, dezmorţit la opt.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: