Născut la Botoșani pe 12 ianuarie 1889, Artur Enășescu a fost redactor la „Epoca” (1914), iar în timpul Primului Război Mondial s-a aflat pe front, publicând ulterior articole și amintiri de război în ziarul botoșănean „Îndrumarea”. A colaborat cu versuri și cronică literară la revistele: „Junimea Moldovei de Nord”, „Luceafărul”, „Răsăritul”, „Cuvântul liber”, „Universul literar”, „Rampa”, „Familia”, „Convorbiri literare” ș.a.

În timpul vieții, a publicat un singur volum de versuri, Pe gânduri (1920). În 1927, Societatea Scriitorilor Români i-a acordat Premiul „Ion Pavelescu” pentru cel mai bun sonet al anului 1926, Afrodita. Al. Piru menționează, în Istoria… sa, că ultima poezie, un Lied, este din 1931. Din cauza unei boli nervoase, își petrece ultima parte a vieții vagabondând: „Pe străzile Bucureștilor vagabondă mulți ani, dement, un tânăr de familie bună, Artur Enășescu”, scrie G. Călinescu despre autorul celebrelor romanțe Balada crucii de mesteacăn și Țiganca (puse pe muzică de Ionel Fernic). Se stinge din viață pe 4 decembrie 1942 la București.

I-au mai apărut postum volumele: Revolta zeului (prefață de Ștefania Stâncă, București, 1946) și Poezii (ediție îngrijită și prefață de Mihail Straje, introducere de Radu Boureanu, București, 1968).

Poemele lui Artur Enășescu impresionează în primul rând prin muzicalitate și prin pasiunea frenetică. Prin intermediul simbolurilor mitologice, poetul aduce un elogiu vieții, năzuințelor umane înălțătoare. Unele poeme sunt de un exotism încântător, în altele, poetul își manifestă interesul pentru parnasianism, cultivând imaginea vizuală rafinată. În toate se simte aspirația către înălțare și purificare, poetului revenindu-i, după Artur Enășescu, rolul de titan, puternic și neclintit în misiunea lui de a confrunta talazurile destinului.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Afrodita

În hău de mări, bătute de furtună,

La pieptul spumegatului talaz,

Prinzându-i gingaș, brațul de grumaz

Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium împreună,

Uniți de sorți pe-al apelor podghiaz,

Născură, robi aceluiași extaz,

Nemărginirea, floare de genună.

Și haosul gemu de fremătare,

Când cea dintâi semeață-ntruchipare,

Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare și suavă,

Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,

Din zvârcolirea undelor rebele.

Balada crucii de mesteacăn

Cruce albă de mesteacăn,

Răsărită printre creste,

Cine te cunoaşte-n lume,

Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse

Din poiana fără flori,

Uneori s-apleacă-n noapte

Cârdurile de cocori.

Şi-n tăcerea nesfârşită

Sub arcadele de brad,

Nu s-aude decât plânsul

Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn

Biciuită de furtuni,

Peste lemnu-ţi gol, doar luna

Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută

Slovele-ţi se şterg de ploaie;

Tot mai mult te bate vremea,

Vânturile te îndoaie…

Şi ca mâine fulgii iernii

Te vor prinde-n a lor salbă,

Şi vei dispărea din lume

Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine

Cine-l va mai şti de-acum,

Cruce albă, rătăcită

Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse

Se vor pierde pe poteci,

Numai brazda de ţărână

Nu-l va părăsi pe veci.

Țiganca

E Riţa, fecioara cu ochii sprinţari –

Cu sâni ca de piatră

Născută-n alaiul a zece cobzari,

Regină pe şatră.

Zglobie ca fulgul, cutreieră văi

Şi negre poiene,

Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi

Pe umede gene.

Cosiţa ei creaţă, pe umerii goi,

Îi cade-n inele,

Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi

Sclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt,

Râd galbeni în plete –

Când trece cu-n zâmbet, zvârl cuşma-n pământ

Nomadele cete.

Când naşte sub corturi un cânt legănat

Şi-un zvon de sandale

Cu patimă cruntă ciocanele bat

În vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunii prelung

La focuri sărace,

Şi razele lunii fiinţa-i străpung

Cu sute de ace.

Uşor se mlădie, roteşte pe loc,

Dând chiot sălbatic,

Şi pare piciorul ei sprinten în joc,

Atins de jăratic.

Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân

Loviţi de furtună!

Şi geme ca vie sub meştere mâini,

Lăuta străbună.

Târziu stau nomazii la stele culcaţi,

Iar ea pe câmpie,

Sărută văzduhul cu ochi dilataţi

De-o sfântă beţie.

Poetul

Port cerul cu stele pe umerii mei!

Tot focul iubirii în piept!

Cuvântul mi-e harpă, vrăjită de zei,

Iar gândul, toiag de-nţelept.

Par, braţele-mi, ruguri aprinse, pe veci;

Cunună de flacări mi-e gura, nu lut!

Fiorii de viaţă, chiar, lespezii reci

I-aş da printr-un singur sărut.

Prin geana deschisă, când ochii-mi pătrund,

Un alt cer străluce-n adânc;

El creşteşi-acoperă, zări fără fund,

Cu-n soare mai viu pe oblânc!

Un bici, cu făşii de azur, împletesc,

Pe guri pătimaşe, când furii se cern

Şi-a vieţii prostie, destin pământesc,

Lovită de sfârcul etern.

Când, aprig spumează, veninul pe limbi,

Ş-asupra-mi cad pietre morman,

Tu pietrele-n bulgări de aur le schimbi

O! fluier vrăjit al lui Pan!

A mele sunt câmpuri, poieni, luminiş

Şi raza ce moare-ntr-al norilor prag,

Şi umbrele dese, din vechiul frunziş,

Căzând peste fruntea-mi de mag!

Eu trăznete, fulgere, toate le-adun!

Furtună dezlănţui în voie,

Şi-mprăştii pe lume, cu-avântul străbun,

Scântei din făclia lui Joe!

Ocean sunt ce trece de-al stâncii grumaz,

Unesc lutul negru cu-albastrul senin;

Din orice simţire făcând un talaz,

Înving uriaşul destin!

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: