Cristina Stancu s-a născut în 1990. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat poezie în revista „Paradigma” și pe site-ul Subcapitol și traduceri din limba franceză în revista „Poesis internațional”. A mai colaborat cu revista „Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste” și face și ilustrații.

În 2017, a debutat cu volumul de versuri teritorii (București, Editura Tracus Arte), pentru care a fost distinsă cu: Premiul Național de Debut în Poezie „Iustin Panța” (2017) și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2018).

Cristina Stancu este o poetă discretă. Nu participă foarte des la lecturi publice sau festivaluri, nu a acordat până acum decât două-trei interviuri, este foarte parcimonioasă în a-și publica poemele. Ea scrie însă o poezie cu o forță de pătrundere cum rar întâlnești, o poezie a unor teritorii „crepusculare, câteodată apocaliptice, populate de o umanitate bântuită de anxietăți, neliniști thanatice /…/, o poezie introspectivă, care nu ezită adesea să aducă la suprafață vegetații sufletești pline de stranietate, o poezie crudă uneori ca o operație fără anestezie și o scrie convingător, evitând gesticulația zgomotoasă și patetismul. În versurile ei nu se urlă niciodată, dar se scrâșnește tot timpul din dinți” (Octavian Soviany). În poemele din teritorii, „exercițiul interiorității și referința culturală se stimulează reciproc”, punând în lumină „pelicula agresiv-negativă” care acoperă realitatea (Andreea Pop).

Într-o cronică din „Euphorion”, Rita Chirian afirmă că laureata ediției 2018 a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM „este una dintre cele mai interesante apariții poetice ale ultimilor ani. Fără a fi un creier poetic, este o inimă; este o inimă industrială, care pompează sânge, artificial și fierbinte, în carcase virtuale. Deloc atentă la poezia fără gravitații emoționale ale contingentului ei, ea creează fotografia unor teritorii în care lipsei, singurătății, alienării, mecanicizării li se opune, subteran, o forță poetică redutabilă”.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

***

cadre fixe din interiorul muzeului după ce

vizitatorii pulverizați au curs în fața

exponatelor din vitrine.

apoi jos ceva maroniu

închegat – așa se intră în istorie.

după ce-am privit înregistrarea

noi cei de-afară am crezut că putem schimba

modul în care ne urâm.

(în furtuna de zăpadă de afară poeți arabi sunt executați

pentru poezie twitter păreri și ton ridicat în cafenele.

în lumea liberă o fetiță de zece ani

încearcă să-și vândă bunicii

pe ebay. pace.)

în casa din mijlocul câmpiei dincolo de gardul verde și

de grădina de trandafiri dincolo de poezia lui ashraffayadh

despre oameni și pâine dincolo de luminile

rapide ale șoselei nu sunt colaje despre moarte

ci timp nefolosit despre care

nu putem vorbi.

***

cineva a fotografiat rafturi dintr-un fost spital de nebuni.

pacienții nu au fost îngropați ci incinerați și

puși în cutii de conserve. au fost aranjați într-un dulap

încuiat unde au rămas neetichetați zeci de ani:

când gemenții au început să urle tot ce voiau era să fugă

de magician papagal iepure și de cei care-i forțau să stea

pe loc și să se uite. nu știau de ce oamenii

mari le făceau asta râzând:

eram un corp din care cădeau chestii așa cum ai ține

de mână o sperietoare de ciori pe care

nu o mai iubești de mult

și ea știe.

***

ne-am privit mâinile și sunt sigură

că ne-am imaginat amândoi

în aceeași secundă nimicul desenând halbe pline

departe în univers

din viețile noastre gata trăite

inutile

ca un greier strivit de tractor:

bunicul adormise într-un carusel de spital care hârâia.

bunica devenise o statuetă decolorată cu gura deschisă.

aș fi vrut să le spun că așa arată moartea care

îi îngrozea:

când privești un zid și se aud numai picături

la intervale regulate

ești o perfuzie și nu te mai zbați.

cineva are nevoie să fii distorsionat într-o amintire.

n-ai nimic împotrivă

dacă nu ți se cere să fii de acord.

***

vis: fata aleargă către groapă. la marginea ei

       se aruncă dar bărbatul o apucă de braț. cad

       amândoi. de fapt un bloc construit înăuntrul

       pământului. ea s-a aruncat în pământ de pe acoperiș.

vis: încăpere fără ușă. pereți cu rafturi pline de flori

       mici din plastic. tu în mijloc pe masa-pat la

       jumătatea înălțimii dintre podea și tavan. senzația

       de încăpător sufocant sau atmosfera sigilată a unei

       camere-sicriu unde trebuie doar să privești.

vis: imaginea clară a ultimului etaj și uriașa treaptă lipsă

       peste care ceilalți săreau și se întorceau la tine

       ca într-un joc. totul plutea în jurul acestui spațiu

       gol lângă care te-ai așezat

       și ai așteptat.

vis: privești pe fereastră o vezi mergând în patru labe prin

       grădină pipăind agitată pământul. o secundă și e

       lângă tine. are o găleată în mână. un animal spune

       că ți-a căutat pietre. e vocea unui idiot.

       ai nevoie să-i mângâi demența. ea se târăște dintr-un

       colț în altul crezând că e pentru tine și nu

       o poți opri.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: