Corneliu Popel s-a născut pe 19 ianuarie 1950, în Darabani, Botoșani. A frecventat Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din Botoșani, condus de Lucian Valea, care i-a fost și profesor la liceul din Darabani. Tot sub îndrumarea lui Lucian Valea, a debutat, licean fiind, în ziarul „Zori noi” din Suceava (1965). După absolvirea Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1973), este profesor de limba și literatura română la școala din satul Runcu, comuna Țibana, județul Iași. Și-a publicat poemele în mai multe reviste din țară: „Amfiteatru”, „Clopotul”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Hyperion” ș.a.

Moare prematur, din cauza unei boli ereditare, în 18 iunie 1978.

Corneliu Popel a reușit să publice în timpul vieții două volume de poezie: Frații mei blânzi (Editura Junimea, Iași, 1974); Aurea saecula (Editura Junimea, Iași, 1977). După moartea poetului, apar alte câteva cărți: Elogiul înțelepciunii (Editura Junimea, Iași, 1979); Voce eternă – Pro Patria (Editura Junimea, Iași, 1985); Boema de fier. „Cel fără de prihană” (Editura Eleusis, Iași, 2007).

Este prezent în antologiile: Peisaj sucevean (Suceava, 1967); Poezia ieșeană contemporană (C.J.C.P., Iași, 1968); Cerul în apă (Editura Junimea, Iași, 1970); Tineri poeți români de dincolo de Styx (antologie de Gellu Dorian; Editura Timpul, Iași, 1998).

„Curată, simplă, directă, de un lirism de bună calitate, nedesuet, frizând genuinul” (Gellu Dorian), poezia lui Corneliu Popel stă sub semnul premoniției morții. Este, în versurile sale, o acceptare melancolică a trecerii, o intrare firească în tăcerea sepulcrală, o implicare ingenuă în scenariul irevocabil al stingerii.

Căci vom ajunge

Iat-o este

cea pe care-o iubim

când ne vom opri

și când vom afla

înaltele culmi? să

credem în duhul lor

pământesc și-n oboseala

noastră târzie

atunci vom vedea

pânza care ni se

întinde peste picioare

iat-o este cea

sublimă 50 de coți

din care vom face

veșmintele noastre

În păpușoiul galben

Dacă strâmb ne va fi

pasul, dacă

ne vom depărta

de casa săracă,

pe deasupra colibelor

de paie, în păpușoiul

galben vom face

drumuri albastre

„să le iubim,

cu câtă dragoste mă privește

cea care-mi fură

amorul, este ea,

bătută de vânt, călătoarea

deasupra meleagului

pustiu, este

ea, răutatea

veacului acesta,

este ea, iubirea

de sine, îndepărtarea”

Acolo să mă cauţi iubito

Pe malul unui pârâu voi

rosti jurământul

Celui ce n-are-a uita

frunza şi iarba…

Cu dulce uitare mă voi

apropia de apusul

care sufletul mi-l

îmbrăţişează.

Trece iubirea, trec

amintirile…

Sufletul nostru însetat

durere aduce

glasul cornului,

seara,-n pădurea

care se-nveşmântă în

vecinică uitare.

De departe mă strigă

măcieşul-mistreţul

pare-a mă depărta de

blândele animale.

Acolo va fi fiind locul

în care vom muri

cu gândul la vânătoarea

din urmă…

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: