Născut pe 6 august 1941, la Bârlad, județul Vaslui, Cezar Ivănescu a absolvit Facultatea de Filologie din Iași, oraș în care a activat o perioadă. A fost conducătorul cenaclului „Numele poetului”, redactor la revista „Luceafărul”, director al Editurii Junimea, redactor la „Almanahul literar” al Uniunii Scriitorilor și la revista „Argeș”. În 1971 începe spectacolele de muzică și poezie, cu propria orchestră, numită „Baaad”.

Cezar Ivănescu a fost revoltatul continuu. A făcut de mai multe ori greva foamei: ca student – exmatriculat și exclus din cenaclu, pentru că a citit câteva poeme anticomuniste; în 1983, în redacția revistei „Luceafărul”, în semn de protest împotriva cenzurii care îi trimitea la topit volumul Doina; în 1986, pentru că a fost interzis cenaclul „Numele poetului”; în 5 ianuarie 1990, în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, președintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă etc. În 2000, devine laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA și cetățean de onoare al municipiului Botoșani. S-a stins din viață pe 24 aprilie 2008, la București.

A debutat cu poezie în revista „Flacăra Iașului”, în 1959. A publicat prima carte de versuri, Rod, în 1968, la Editura pentru Literatură din București. Au urmat volumele de poezie: Rod III (Editura Cartea Românească, București, 1975); Rod IV (Editura Cartea Românească, București, 1977); La Baaad (Editura Cartea Românească, București, 1979); Muzeon (Editura Cartea Românească, București, 1979); Doina (Editura Cartea Românească, București, 1983); Alte fragmente din Muzeon (Editura Cartea Românească, București, 1992); Sutrele muțeniei (Editura Princeps, Iași, 1994); Rosarium (Editura Helicon, Timișoara, 1996); Efebul de la Marathon (Editura Minerva, București, 2000); Doina (Tatăl meu Rusia) (Editura Junimea, Iași, 2000); Erudita pietate (Editura Junimea, Iași, 2011) ș.a.

Asemenea lui Mihai Ursachi şi lui Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu tinde să confere lirismului un sens oracular, prin împletirea lui cu cântecul. Aproape toate poemele sale au o dimensiune metafizică, religioasă și chiar vizionară, iar repetițiile și refrenele, care le sunt proprii, le transformă în adevărate incantații. La o primă lectură însă, privirea cititorului este atrasă de jocul cu structura textului. Laurențiu Ulici îl încadra pe Cezar Ivănescu în categoria manieriștilor, observând că „repetiţiile, care altădată aveau rol stilistic în dicţiune, sunt acum redundanţă pură, semnele de exclamare aşezate spanioleşte la început de poem sau de strofă nu semnifică nimic în ordinea poetică, imaginaţia s-a domesticit, iar fraza lirică urmăreşte aproape în exclusivitate efectele sonore. Manierizarea discursului e deplină, dar, lucru ciudat, ea nu aduce cu sine, cum ne-am fi aşteptat, complicarea semantică a rostirii, ci, dimpotrivă, simplificarea ei până la esenţă. /…/ Parcă recuperând faza etnografică, poetul «doineşte» atemporal şi naiv ca într-o resuscitare a inocenţei originare dinaintea păcatului nu mai puţin originar”.

Singurătatea și moartea sunt dominantele tematice ale acestei poezii. Camuflat însă sub diverse exerciții de stil  și excentricități grafice, disimulat prin amestecul de limbaje, sentimentul tanatic este estetizat, este scos din categoria realităților negative și remitologizat.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

Turn

! când m-a născut, mama,

pe-o masă, întinsă,

cumplit suferea,

mama mea cea bună

pe-o masă;

dar pe cealaltă

mama mea Moartea

goală, lungită, surâdea

atât de frumoasă

mama mea Moartea

surâdea

căci copilul ei mă nășteam

fără ca ea să sufere.

Toamnă

! de toamnă nimeni n-a murit, sălbăticiuneo,

și crede-mă, vai, vai, numai natura care nu-nțelege;

nu, n-a murit nici păianjenul închizându-se-n sine,

se gândește doar, cu emoție. Vai, vai, mă zbat

! vai, vai, mama a murit azi noapte și eu eram mila.

! vai, vai, crede-mă, n-am să te las să-ți urăști sexul,

rochia dezvelind-o pe sânii plângând cu fața,

trebuie să vin la tine să mă rog să mă ierți,

salbaticiuneo, și-o să ne furișăm greșit

de-a-curmezișul, și-o să ne înspăimântăm

unul cu altul, și ce-o să vrem, vai, crâncen

ce-o să vrem scuturându-ne capul,

să ne înțepăm cu ghimpi pulpele,

iar acolo unde-și trag inima de moarte

luna și zilele, nu, nu, dincolo, abia la o mână

de spaimă urâtă unde se dislocă zâmbetele

să ne agățăm de pomi și

să mâncăm pe genunchi prune

urlând fără voce

să mâncăm, clănțănind, prune!

Doină

! voi ce mă priviți la față

îndrăgiți-mi fața mea,

mai îngăduiți-mi fața

fiindcă mult va sângera,

mai îngăduiți-mi fața fiindcă mult va sângera!

! și în mânuri și-n picioare

cuie îmi vor împlânta,

mai îngăduiți-mi mâna

și-n țărână talpa mea,

mai îngăduiți-mi mâna

și-n țărână talpa mea!

! vă iubesc dar lângă mine

nimănui n-am spus să stea,

mai îngăduiți-mi locul

cât măsoară umbra mea,

mai îngăduiți-mi locul

cât măsoară umbra mea!

! bate vânt în pomul care

lemn de cruce îmi va da,

mai îngăduie-l, săcure,

cât îi tremură frunza,

mai îngăduie-l, săcure,

cât îi tremură frunza!

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: