Dacă pentru unii este o destinație de vacanță, pentru alții reprezintă viața însăși. Italia a devenit cea de a doua casă pentru foarte mulți botoșăneni – plecați provizoriu pentru câteva luni, au ajuns să își clădească temelia familiei, departe de o altă bucățică din familie, rămasă pe pământ românesc. Am petrecut zece zile în bătrâna peninsulă și ne-au ieșit în cale de două ori mai mulți botoșăneni care și-au schimbat viețile: au făcut din Italia „acasă” și din România, destinație de vacanță.
Când am aterizat pe aeroportul din Roma, am avut senzația că am călcat pe pământ românesc. Cuvinte familiare mi-au roit pe la urechi ca albinele la stup, „ce frumos”, „îmi este foame”, „suntem obosiți”, „de când nu ne-am văzut!”. O învălmășeală de propoziții amestecate de-a valma, un cuvânt românesc, două, trei în italiană, „mamma mia, ce calore a fost în avion! Morire!”, se aude pe undeva – o adevărată simfonie compusă de-un compozitor născut în România și crescut în Italia.
%20(Small)(1).JPG)
Drumul spre casa prietenilor noștri, plecați tot din Botoșani, a fost unul lung. Nu au lipsit interjecțiile italienești pronunțate caraghios printre cuvinte românești și gesticulările de-un specific de prisos de menționat. Cu toate acestea, toate autobuzele au plecat fără întârziere.
Am ajuns la Ioana și Alex care locuiesc într-un apartament cochet dintr-un cartier al capitalei Italiei situat la periferie. Zece minute până în centru cu mașina, în zilele puțin aglomerate. Le place și nu prea în Italia, dar sunt poate printre puținii oameni pe care îi cunosc care nu au plecat din Botoșani în peninsulă împinși de condițiile grele. Sunt tineri, cu putere de muncă și suficient de iscusiți încât să născocească propria afacere și în România. Dar parcă Italia le oferă mai multe oportunități.
Turul prin orașul vechi de mii de ani ne-a amintit că suntem în vacanță într-o altă țară. Sutele de turiști care ne-au ieșit în cale, zecile de limbi vorbite, imensitatea orașului supranumit „Capitala lumii”, ne-au făcut să uităm de propria identitate. Când ești atât de mic privind Colosseumul, atât de uimit când citești istoria pe Columna lui Traian sau atât de superstițios când arunci o monedă în Fontana di Trevi, te pierzi printre sutele de turiști și zecile de limbi și nu devii decât o parte din freamătul care definește Roma.
%20(Small).JPG)
Am coborât cu picioarele pe pământ când am ajuns la un restaurant pitit pe-o stradă mică, pietruită, unde-am avut surpriza (sau nu) să dăm de un ospătar român. Petru și-a pierdut din puritatea limbii, are mai bine de zece ani de când lucrează în Italia. „Dar nu se compară viața de aici cu cea din România”, spune cu o urmă de nostalgie. Scapă un oftat, dar nu am înțeles dacă din dor pentru patrie sau din milă pentru cei rămași acasă.
Oricum, Italia nu-i Italie dacă nu-i vezi viața de provincie. Cum România nu-i Românie dacă nu mergi la țară, să mănânci brânză proaspăt închegată, ar spune unii. La patru ore cu mașina de Roma, în regiunea Marche, un orășel mic adăpostește aproape 12.000 de suflete, dintre care câteva sute cu siguranță au origini românești. Cel puțin mama sigur are, și locuiește în San Severino de aproape zece ani alături de frații ei care și-au clădit familiile aici. Ea este unul dintre oamenii plecați din țară, fugăriți de condițiile grele, sătui de gâfâit prin confecții pentru o mână de bani. Ne bucurăm să o găsim la fel de optimistă, deși abia a ieșit dintr-o operație chirurgicală grea. Într-o săptămână vine și ea la Botoșani, de care se simte tot mai atașată, cu cât trece timpul.
„Așa mi-e de dor de casă”, spune mai mereu, de parcă anii n-au trecut și Italia n-a făcut decât să-i lungească puțin cuvintele și să-i pună un accent nefiresc în vorbă. De parcă n-a plecat din țară, ca alte sute sau poate mii de botoșăneni, pentru că România n-a avut ce să le ofere.
[[galerie-foto]]
