Leo Grozavu, 54 de ani, liber de contract după plecarea de la Sepsi, a acceptat un dialog deschis despre viața lui în afara meseriei de tehnician. Vegetarian, iubitor de animale, antrenorul găzduiește în prezent două familii de refugiați ucraineni și crede că războiul nu va face decât să crească răutatea dintre oameni.

Domnule Grozavu, mai rare perioadele de stat acasă pentru dumneavoastră, cum e de când ați plecat de la Sepsi?

- N-aș putea spune că nu-s obișnuit. Cred că de fiecare dată eu mi-am luat această perioadă de relaxare după un contract. Pentru că dacă îți dorești să stai în fenomen, stai. Apar mereu oferte. Important e ca acele oferte să te și motiveze. Să ai starea în care să simți că ești util. Cred că am ajuns însă la vârsta și experiența necesare să nu mai aleg în pripă. Să fiu animat doar de dorința de a pleca de acasă.

- Cum e acasă?

- Foarte bine, mă simt foarte bine. Acasă e acasă. E mediul meu. Stau într-o zonă liniștită, mă simt foarte bine. De fiecare dată când vin, chiar și când sunt în activitate, mă relaxez foarte mult. Prefer să stau acasă decât să ies în oraș, în Cluj, să fac alte activități.

- Vizavi e un lac foarte frumos, nu sunteți adeptul pescuitului?

- Nu că nu-s adeptul, nu-s pescar. N-am fost niciodată. Dar asta nu înseamnă că nu-mi place ca loc. Unde văd apă, pădure, vegetație, mi se pare locul ideal pentru o casă. Așa am ales fără să ezit locația pentru un loc al meu.

- De ce lângă Cluj, de ce în afara orașului?

- De mult timp am rămas cu ideea asta. Încă de când jucam în Germania. Și la momentul respectiv locuiam în afara orașului. Și mă tot gândeam și acolo de ce preferă oamenii să stea în afara orașului. Cred că tocmai pentru această liniște. Nu se compară cu nimic. Sigur, activitatea e în zona centrală, acolo se învârte tot. Dar cred că dacă vrei relaxare, trebuie să ieși din acest tumultul al vieții cotidiene. Trebuie să fii altfel pentru a te reîncărca. Așa am decis să fac casă în afara orașului. Iar locul cred că e ideal.

- Vă uitați la TV?

- Foarte puțin. Nu sunt atras de nimic în afară de sport. Nu am mai văzut un jurnal de știri de mult timp. Filme prea puțin. Întâmplător mă mai prinde ceva în fața TV-ului. Politica nu mă atrage. De multe ori cred că mă încarcă negativ. Așa că mă detașez. Am văzut începutul războiului dintre Ucraina și Rusia. Apoi am refuzat să mă mai uit. Nici nu mai știu ce o să se întâmple.

- Apropo de asta, vă gândeați că se poate ajunge la așa ceva?

- Chiar nu! În 2022 nu. Aș fi pierdut dacă aș fi făcut un pariu. Nu credeam că se mai poate întâmpla așa ceva.

- Ce simțeați când vedeați acele imagini cu refugiații?

- Nu vreau să pozez în altceva. Vă zic ceva ce nu știe lumea. De la începutul războiului avem două familii de ucraineni. Cum eu am aici un fel de duplex, în partea cealaltă avem două familii. Casa mi-a permis să primesc. Stau la noi de la începutul războiului. N-am abordat subiectul până acum. Soția colaborează cu multe ONG-uri. Le-a zis că suntem dispuși, pentru cine nu are unde să meargă, nu are adăpost, să primim oameni la noi acasă.

- Ați vorbit cu ei?

- Da, în primele zile au fost foarte șocați. Le era greu, comunicau greu. Erau sub șocul trăit. Ei au fost printre primii ieșiți, altfel n-ar mai fi scăpat. Au văzut niște lucruri, au urmărit la știri, nu le venea să creadă. Ușor, ușor au devenit mai comunicativi. Doi dintre ei lucrează pentru o firmă din Polonia, sunt vorbitori de engleză și comunicăm.

Click AICI pentru interviul complet.