Pierderea unei curse din zorii zilei a trimis-o în ”autobuzul morți”

Absolventă a ceea ce astăzi se numește Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Virginia Varvarei lucra pe atunci la Trustul de Construcții pe post de contabil.

Sâmbătă, pe 28 iunie 1980, a plecat la socrii săi din Solca, județul Suceava. Aflat în concediu, soțul său era deja acolo alături de fata lor, care pe atunci avea 5 ani.

Fiind sfârșit de săptămână, a fost să îi vadă. A petrecut noaptea acolo cu gândul că a doua zi, dis-de-dimineață, va pleca spre Botoșani și de aici la Coțușca întrucât pe tatăl său îl chema Petru și pe 29 iunie se sărbătoreau Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

N-ar fi trebuit să urce în ”autobuzul morții”. Doar că, în ciuda planurilor pe care și le făcuse, nu a reușit să prindă cursa de 5 dimineața.

Autobuzul avea o singură ușă și aceea cu clanță

Așa că a părăsit localitatea mai târziu, cu un alt autobuz.

Astfel că legătura cea mai la îndemână a fost 31 SV 2049, mașină plecată din Suceava.

A reușit să prindă loc pe scaun, chiar în spatele șoferului.

Își amintește că în Dumbrăveni mijlocul de transport s-a aglomerat extrem, extrem de tare. Pasagerii stăteau lipiți unul de altul, nu se puteau mișca aproape deloc, abia mai puteau respira. Șoferul ar fi refuzat să mai ia și alți călători, deși solicitări erau pe traseu, pentru că, pur și simplu, oamenii nu mai aveau unde intra.

”Autobuzul nu erau cum sunt astea acum. Avea o singură ușă care se deschidea cu o clanță”, rememorează Virginia Varvarei.

Transportată la Botoșani într-o grămadă de cadavre

Drumul gâfâit al autobuzului în care 83 de oameni erau ticsiți pe doar 33 de locuri s-a întrerupt brusc pe al patrulea pod de la intrarea în județul Botoșani dinspre Suceava, când a explodat un cauciuc.

Își amintește că șoferul a tras stânga de volan, a încercat să țină autobuzul pe șosea, dar că eforturile sale au fost inutile întrucât explodase anvelopa din dreapta față și mijlocul de transport în comun s-a lăsat pe partea dreaptă. A rupt balustrada și a căzut în apă.

Ține minte că izbitura a fost atât de puternică încât geamul de lângă ea s-a făcut țăndări. A fost și norocul ei pentru că s-a strecurat rapid pe acolo, a dat cât a putut din mâini și picioare, a ajuns la suprafață și un tânăr care se afla prin zonă a tras-o pe mal.

Plină de răni, cu hainele rupte și cu atâta apă cu pământ înghițită, a leșinat după câteva clipe astfel încât, la nebunia care era acolo, a fost aruncată într-o basculantă, alături de morți. Așa a mers până la morga Spitalului Județean, unde și-a venit în fire când cadavrele erau spălate cu furtunul. Doar că ea era vie și când a fost stropită cu apă a început să se miște. Au ridicat-o și au dus-o pe reanimare, alături de cei vii.

”Fetița mea îmi spunea: mama, tu ai fost moartă și ești vie, ce ai văzut acolo? povestește ”doamna Vica”, așa cum îi spun astăzi cei apropiați.  

”S-a auzit o bubuitură, toată lumea a zis că suntem morți”

-    Ce vă mai amintiți din ziua de 29 iunie 1980, cum ați ajuns dvs. în acel autobuz?

-    Eram la Solca, la fetița mea, care era la bunici și trebuia să pornesc de dimineață, cu autobuzul de 5 care venea de la Rădăuți – Bucovina. Am adormit și nu m-am putut trezi. Și următorul autobuz a fost tot de Rădăuți – Bucovina și mergea spre Săveni – Ripiceni (A mers cu această cursă până la Suceava, unde a luat autobuzul bazei Fălticeni – n.r.). M-am urcat din Suceava, totul a fost bine, oricum aglomerat, iar pe la ora 11 jumătate, 12 fără ceva, s-a auzit o bubuitură, toată lumea a zis că suntem morți. Șoferul a mai virat spre stânga, pentru că a fost cauciucul din față, dreapta, dar nu s-a mai putut face nimic. S-a doborât parapetul și autobuzul a venit cu botul în gaura aceea cu apă și mâl. Nu se mai vedea autobuzul. Noroc de un autocar cu pioneri care era în fața noastră, iar copiii au spus că nu se mai vede autobuzul din spate. Șoferul și-a dat seama și a oprit la Stejarul și a anunțat Miliția, pompierii și au început să vină să salveze oamenii. Pe partea aceea cu iarbă era un băiat cu vitele la păscut, el a fost primul care m-a scos și pe urmă a mai încercat, dar începuseră să vină salvările, să vină lumea și să salveze.

-    După ce a căzut autobuzul în apă vă mai amintiți ce s-a întâmplat?

-    Lumea care a reușit să iasă pe geam, a ieșit, care nu a rămas acolo și acolo a murit.

”Era un zgomot infernal, fiecare se prindeau unul de celălalt”

-    Dvs. stăteați pe scaun sau în picioare?

-    Stăteam chiar în spatele șoferului. A murit cu copilul cu care era. Am avut niște tăieturi de la geam... Probabil că am plonjat pe geam. Din viteza care era, când s-a rupt parapetul geamurile s-au spart.

-    Vâltoarea v-a scos practic din autobuz...

-    Da... Era un zgomot infernal, fiecare se prindea unul de celălalt. Nu puteai să ieși. Și pe mine mă prindea cineva de mână. A văzut că înotam ca să pot să ies la mal, deși nu știam despre ce este vorba, nu îmi puteam da seama bine, am ieșit totuși. Băiatul acela m-a scos, că mi-a spus după aceea.

-    Știați să înotați?

-    Da, dar nici nu aveai cum să înoți pentru că diametrul găurii acelea sau ce era acolo avea vreo 8 metri. Păi vă dați seama, autobuzul care a intrat cu lumea acolo, ce să mai înoți prin mâlul acela? Care a mai reușit să se prindă unul de altul și să se tragă.

-    Dvs. v-ați prins de cineva?

-    M-a tras băiatul acela care era. A venit la spital să îmi spună că el m-a scos de acolo.

”Încărcau morții în basculantă, îi duceau la morgă. La morgă mă dusese și pe mine. Și când spăla cu furtunul mâlul acela, am făcut o mișcare”

-    V-a dat o creangă sau pur și simplu v-a tras de haine?

-    De haine mi-a spus că m-a tras. A intrat și el un pic, dar nu aveai cum să te salvezi dacă nu știați un pic să dai din mâini și să îți ții respirația. A fost foarte, foarte, foarte... Încărcau morții în basculantă, îi duceau la morgă. La morgă mă dusese și pe mine. Și când spăla cu furtunul mâlul acela, am făcut o mișcare și atunci m-au dus la reanimare. Mi-au făcut spălături stomacale că înghițisem nămol. A fost foarte, foarte trist, dar a dat Dumnezeu și am ieșit ca să îmi văd fetița.

-    Ca să înțeleg: au crezut că sunteți moartă?

-    Băiatul acela m-a scos, dar probabil eu am leșinat. Morții pe care îi scoteau și îi puneau pe mal, îi încărcau în basculantă.

-    Și deci v-au pus într-o basculantă?

-    Da, acolo m-au încărcat și pe mine. Mi-au spus după aceea cumnatul meu, Dumnezeu să-l ierte, că s-au mobilizat toți medicii care nu erau de gardă. Era duminică după-amiază de acum... Mi-a spus cum a reușit să mă găsească.

-    Deci ați fost inconștientă câteva minute bune.

-    Inconștientă de acolo până la morgă fiindcă nu am știut unde m-a încărcat. Ce mi-a povestit cumnatul meu, Dumnezeu să-l ierte.

”Am avut edem pulmonar acut și comoție cerebrală”

-    Cumnatul dvs. era medic la Spitalul Județean?

-    Nu, la Spitalul 2, la medicina muncii. Și, când a dat telefon, deja se știa că un autobuz s-a răsturnat acolo, când l-au sunat să vină la spital, acolo dr. Hamburda i-a spus: să știi că și Vica este aici. Unde? Și atunci a venit și el la morgă, m-a ajutat și m-a adus sus, la reanimare.

-    Și cât ați stat în spital atunci?

-    La reanimare am stat vreo trei-patru zile, după aceea m-au coborât la salon și am stat în spital două săptămâni. După aceea m-am dus la Iași pentru că am avut edem pulmonar acut și comoție cerebrală și a trebuit să fac investigații să vadă dacă nu am cheaguri de sânge. Și am mai stat și la Iași o săptămână internată. După aceea am venit acasă și am avut concedii medicale.

-    Și când ați revenit la serviciu?
-    După vreo patru luni.

-    În autobuzul în care v-ați urcat atunci mai aveați rude, cunoștințe, mai știați pe cineva din autobuz?

-    Mai era cineva din Coțușca, de unde sunt și eu, și nu a avut nimic, nu a vrut să stea în spital că a avut numai niște răni mici. Și când s-a dus acasă, la Coțușca, a spus că fata lui Telișcă (numele de fată avut de Virginia Varvarei) a murit în autobuzul acela. Vă dați seama, părinții mei s-au urcat imediat într-o mașină și au venit la Botoșani, dar aflaseră deja că sunt vie, nu sunt moartă. Erau în autobuz doi tineri care veneau de la cumpărături, săptămâna cealaltă trebuiau să fie mire și mireasă. Erau de la Roma.

-    Și au supraviețuit?

-    Nu, au murit. Mulți au fost cupluri, familii, copii care s-au dus.

”Ar fi fost 63 – 64 de morți. Pentru că autobuzul era supra, supraaglomerat”

-    Numărul oficial al morților este de 48...

-    Nu este adevărat, sub nici o formă... Atunci nu s-a publicat absolut nimic nici într-un ziar, nu s-a dat nici la radio.

-    Așa este, am căutat și noi și nu am găsit.

-    Nimic! Dar Europa Liberă mai vorbea atunci și spunea că ar fi fost 63 – 64 de morți. Pentru că autobuzul era supra, supraaglomerat. Cauciucurile nu erau noi, erau din acelea reșapate. Era destul de cald, plus greutate, s-a înfierbântat și a crăpat. Dar nu este adevărat că au murit 48 de oameni, nu, n-are cum să fie. Era un autobuz supraaglomerat. Când a venit o macara ca să ridice autobuzul din apă – autobuzul oricum nu se vedea – s-a rupt brațul de la macara și l-a scăpat cu tot cu oamenii aceia. Poate dacă îl scotea de prima dată mai salvau un om, doi, trei.

-    Circulă mai mult sau mai puțin legende că s-ar fi comandat sicrie la fabrica de mobilă și ar fi fost mai multe de 48.

-    Toate sicriele erau în fața spitalului. Mi-a povestit cumnatul că te îngrozeai, lumea era agitată în oraș, nimeni nu știa în oraș dacă îi trăiește (ruda, prietenul - n.r.), dacă îi mort. Veneau rude, dar nici nu aveau cum să intre pentru că, vă dați seama, era atâta lume care își căuta rudele, prietenii, soția.

-    Dvs. ați fost căutată de milițieni, cum era atunci, să vă ia declarație, să vă întrebe ce s-a întâmplat?

-    Da, m-au întrebat de unde veneam și dacă vă dați seama cum s-a întâmplat? Le-am spus că am auzit cum s-a crăpat cauciucul în partea din față, dreapta, șoferul parcă îl văd, Dumnezeu să îl ierte, a virat stânga.

-    A încercat să evite căderea.

-    Așa, dar nu a mai putut să redreseze, s-a rupt parapetul și drept acolo s-a dus.

-    Și cum de dvs., care erați exact în spatele șoferului, v-ați salvat, iar șoferul a decedat?

-    Nu știu, dar mă gândesc că în momentul în care a căzut autobuzul... se spunea că era tăiat la gât. Nu pot să vă spun cum de nu s-a salvat.

”O perioadă foarte îndelungată, când mergeam la Solca, nici nu mai treceam pe traseul acela”

-    Ați primit vreodată o despăgubire din partea Statului Român pentru ce s-a întâmplat atunci?

-    Nu, nici nu a fost vorba.

-    Dar v-au rămas sechele în suflet, visați?

-    A fost o perioadă, dar de acum timpul e destul de lung, am uitat. O perioadă foarte îndelungată, când mergeam la Solca, nici nu mai treceam pe traseul acela.

-    O luați pe la Bucecea?

-    Da. Pentru că a fost o traumă foarte puternică, mai ales după ce am ieșit și am venit acasă, fetița mea îmi spunea: mama, tu ai fost moartă și ești vie, ce ai văzut acolo?

-    Ce ați văzut pe lumea cealaltă?

-    Da.

”Doamne, cum m-am salvat? Doamne, am avut zile”

-    V-a rămas o anumită imagine întipărită de atunci?

-    Tot filmul este ca și cum s-ar fi întâmplat acum. Sunt chestii care nu se uită niciodată, rămân undeva în creier, în subconștient: Doamne, cum m-am salvat? Doamne, am avut zile, fata mea poate să aibă mamă. Niște chestii la care îți pui întrebări. Foarte dureros...

-    După cât timp ați avut curajul să mergeți acolo, la fața locului, și să vă uitați? S-au construit și niște monumente funerare.

-    Da, cruci s-au pus. Dar s-a pus și multă piatră acolo.

-    Ca să asaneze mlaștina.

-    Acolo am fost după două sau trei luni. M-am dus cu soțul, m-am uitat ca să văd și eu cum este și cum va fi în timp.

-    Deci după două-trei luni v-ați întors.

-    Doar acolo, atât. În rest, nu m-am uitat să văd.

-    Și acum, când mergeți la Solca, mai treceți pe acel pod?

-    Trec, da. S-au refăcut drumul și podul, sunt și cruci multe. Vă dați seama că este destul de dureros. Un accident atât de mare și atâta lume moartă... nu pot să-mi explic cum nu a putut să se vorbească nimic, nimic despre așa ceva.

-    Încercăm să vorbim noi, acum.

-    Da, foarte bine și foarte frumos, nu pentru... pentru oamenii care au rămas acolo.

Miliția i-a transmis să nu vorbească despre accidentul de la Huțani ”că nu interesează pe nimeni”

”Pentru oamenii care au rămas acolo” a vorbit și Virginia Varvarei cu Botoșăneanul. Mai ales că atâția ani nu a avut voie să o facă. Unul dintre milițienii care i-au luat declarații după imensa tragedie i-a transmis să nu mai povestească la cineva prin ce a trecut și ce s-a întâmplat în bulboana de la Huțani, ”că nu interesează pe nimeni”. Cum să intereseze? A fost atunci și este și acum ”doar” cel mai grav accident rutier din istoria României.

Fiecare cu lumea lui

Virginia Varvarei are astăzi 76 de ani.

Fiica ei, absolventă de drept, face anul acesta 47 de ani și de un deceniu este plecată în Grecia.

De la fiică are un nepot, student în ultimul an la limbi străine.

Soțul doamnei Virginia a plecat de mult, din 1999, în lumea în care soția sa a fost câteva minute și de unde s-a întors ca într-un veritabil miracol ca să dea mărturie despre o tragedie cum n-a mai fost în România.

DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL