Drama trăită de ”Micutzu” la Botoșani

Au fost așteptări mari de la proiecția specială organizată săptămâna trecută la Happy Cinema de echipa ”Klaus & Barroso”, dovadă că programată inițial într-o singură sală, vizionarea în prezența actorilor principali a avut loc până la urmă în două săli.

 

Comedie fără râsete


Interes firesc după ce în urmă cu ceva peste un an, ”Teambuilding”, film în care Cosmin Nedelcu, ”Micutzu” în universul stand-up comedy, s-a regăsit și printre protagoniști și printre regizori, a spart toate topurile de audiență în cinematografe.  


Doar că hohotele de râs au lipsit de această dată. Au fost cel mult niște zâmbete... Și senzația predominantă pare să fi provenit din categoria ”oare ce a vrut să spună poetul?”


Botoșănenii nu s-au îngrămădit nici să facă poze alături de actori și nici să-l felicite pe directorul de imagine, chiar dacă este botoșănean, a făcut ”Pedagogicul”, după care a plecat în lume și are la 37 de ani un CV de invidiat.

 

Ce s-o fi întâmplat?


Într-o țară dominată de Netflix, HBO Max și altele asemenea, în care deplasarea la cinema și plata unui bilet au ajuns o raritate, ”Teambuilding” a devenit în doar câteva luni filmul cu cele mai mari încasări de după revoluție.


1.000.310


de spectatori în sălile de cinema a avut lungmetrajul


23.576.362


de lei au fost încasările din bilete


Asta înseamnă vreo 4,7 milioane de euro, sumă absolut colosală pentru România. Și, demn de subliniat, banii aceștia au fost făcuți cu un buget absolut insignifiant în raport cu producțiile de la Hollywood, care însă pe plaiurile mioritice nu au reușit să se apropie de încasările realizate de ”Teambuilding”.

 

Dă-i cu hate!


Singura mică – mare problemă au fost înjurăturile din film. Ne-am transformat brusc într-o națiune de pudici îngrețoșată de expresiile astea.


Și asta într-o țară în care o ”cascadă urlătoare” a trecut în sondaje de pragul electoral, iar un fost ultras a ajuns să fie divinizat de vreo 20% din populație. Asta după ce ani la rând, în timpul meciurilor, omul recita din Eminescu, Blaga și Labiș, că doar în peluză nu se înjură.


S-a creat un val de ură, lucru la care ne pricepem de minune ca nație, România fiind țara în care un băiat care îndemna doamnele și domnișoarele să meargă la sală (ce nesimțit, frate!) a fost linșat mediatic, iar un Guvern care își vinde cetățenii ca la tarabă și salvează pensiile nesimțite după târguri abjecte la Curtea Constituțională, nu generează nici măcar un protest cu 10 oameni.


Din nefericire, toate aceste discuții despre înjurături au abătut atenția de la mesajul filmului despre viața în multinaționale cu munca extenuantă, promovările pe baze de relații, pupat în fund și curvăsăraie și mai ales cu o birocrație aberantă. Asta în timp ce ocupanții posturilor de CEO nu mai termină să înjure Statul Român pentru... birocrația excesivă.


”Acest film nu conține înjurături!”


”Micutzu” nostru s-a lăsat influențat de tot hate-ul ăsta, și-a pus în cap să facă o comedie fără înjurături și chiar a făcut-o. Și a trecut și pe afiș: ”Acest film nu conține înjurături!”.


Care a fost rezultatul?


În ciuda promovării intense, în weekend-ul premierii ”Klaus & Barroso” a avut încasări de patru ori mai mici decât ”Teambuilding”.


Chiar dacă, de exemplu, cu ”Teambuilding” nu a ajuns să facă proiecție specială la Botoșani.


Teoretic, omul a făcut un lucru bun, a ținut cont de părerea publicului.


Practic însă – în afara cazului în care a vrut să arate ce națiune de ipocriți suntem – decizia a fost una cel puțin neinspirată.

 

Am devenit o nație de pudici, pentru că ”așa dă bine”


Pentru că părerea sinceră a românilor s-a reflectat în numărul uriaș de spectatori și în încasări. Și în faptul că, după ce a fost introdus pe Netflix, a stat vreme bună pe locul 1 în topul celor mai vizionate pelicule. Și explicația cu ”m-am uitat din curiozitate” nu ține.

 

Dacă tu ești un pudic și te îngrețoșează filmele cu înjurături, pur și simplu nu te uiți întrucât știi dinainte despre ce este vorba. Și te uiți doar la alea în care riști să îți rupți limba dacă te apuci să pronunți unele cuvinte. Sau eventual la comediile americane sau franțuzești în care nu se înjură deloc. Dar absolut, deloc!


Valul de ”hate” generat de film a fost însă unul absolut artificial. Construit de oameni care au protestat nu pentru că într-adevăr nu le-ar fi plăcut, ci pentru simplul fapt că ”așa dă bine”. Și uite ce tip inteligent, citit și manierat pari tu când postezi pe Facebook că ți-i scârbă de filmul ăsta! Se trezesc o mulțime de alții ca tine, cu totul altfel de oameni în realitate, dar care vor să pară culți în ochii oamenilor și te aprobă, comentează, înfierează producția.


Avem destui dintr-ăștia și pe la Botoșani. Este un personaj care a făcut ceva cheag în afaceri și care își înjură angajații ca ultimul birjar, dar care nu mai poate de soarta Filarmonicii. Pe Facebook este însă un cult, ce mai... și aia contează.


La ”Teambuilding” am văzut o doamnă bine a orașului (mă rog, așa vrea să treacă printre oameni) râzând cu gura până la urechi. După câteva zile își exprima dezgustul pe Facebook față de ceea ce a văzut.

 

Scrieți de olimpici și tineri valoroși, că noi oricum căutăm mondenități


Și nu este vorba doar despre filme, situația este întâlnită și în alte domenii. La Botoșăneanul ne confruntăm din 2009, de la primul articol, cu un astfel de comportament. La trei-patru zile, adică la 100 – 150 de articole, introducem și unul din showbiz care generează o puzderie de comentarii: ”asta este important”, ”de olimpici nu scrieți”, ”avem atâția tineri valoroși, voi scrieți de curva asta” (că mă rog, toate de la Botoșani ajunse vedete la București devin automat curve) și multe altele asemenea.


Avem infinit mai multe articole despre olimpici, despre oamenii de valoare ai Botoșanilor, despre vernisaje, expoziții, însă oricât ne-am strădui noi, cel mai citit articol al zilei este tot cel ”monden”.


Îmi amintesc și acum că, în aprilie 2023, când Botoșaniul era îngropat în nămeți și era plin ziarul cu știri despre oameni înzăpeziți, drumuri blocate, curse anulate, cel mai citit articol a fost unul despre Mircea Radu și nevastă-sa botoșăneancă.


Și îmi mai amintesc că acum câțiva ani, încercând să-l onorăm pe Eminescu, pe 15 ianuarie am decis să publicăm articole doar despre poetul nepereche. Nu știu unde au fost atunci toți culții, toți citiții, toți intelectualii planetei că a fost ziua lucrătoare din an cu cei mai puțin cititori. Bănuiesc că recitau toți ”Luceafărul”.


Aduceți detectorul de minciuni în sălile de cinema!


Dar, ca să revenim la drama profesională a ”Micutzului”, e bine să ți-i cont de părerea publicului atunci când datorită acestuia trăiești, dar ar fi bine să știi care este opinia lui sinceră. Nu cea fabricată că ”așa dă bine”.


Fiindcă altfel ajungi să faci comedii la care nu râde nimeni.


Și la care discuția cu publicul de după proiecția specială durează un minut și jumătate.


Sigur, comedie nu înseamnă neapărat înjurături, vome, trivialități, se pot face filme remarcabile și fără ”ingredientele” acestea. Dar se pare că atunci, în România, ne te mai poți aștepta la un milion de plătitori de bilet în câteva luni.

 

PS:


Duminică am publicat un articol despre un botoșănean de succes, pe care l-am cunoscut chiar la proiecția specială de la ”Klaus & Barroso”. O botoșăneancă de ”real succes” care a uitat oala cu mâncare pe aragaz și era să dea foc la bloc a avut mai mulți cititori.