În anii 50 ai secolului trecut, mai mulți medici români, împătimiți în ale artelor plastice, înființau un Cenaclu al breslei căruia i-au dat atunci numele unui strălucit pictor-medic, Ion Țuculescu. Au trecut prin Cenaclu C.I. Rădulescu, C.C. Parhon, Georges Dumitrescu, cel din urmă fiind chiar închis de regimul comunist întrucât a luptat pentru drepturile medicilor. În cadrul Cenaclului erau abordate toate ramurile artelor plastice, de la desen, acuarelă, ceramică, la sculptură și gravură.

Așadar, din când în când, medicii lăsau deoparte bisturiul și stetoscopul și intrau într-o altă luptă, cea a terapiei pentru suflet. La prima vedere pare simplu, pare reconfortant, chiar ușor boem. Însă, se știe, timpul medicilor este aspru măsurat, iar consumul fizic și mental își spune deseori cuvântul. Odată depășite aceste obstacole, apare necesitatea studiului individual. În genere, se presupune că medicii dobândesc talentul la desen în primii ani de facultate, datorită desenelor de la anatomie. Însă este nevoie de multă măiestrie, de perfecționare continuă pentru ca desenul tehnic la început să atingă standardul estetic. Aici intervine strădania medicului, pe care un profesor potrivit îl poate transforma în artist.  

De ce simte un medic nevoia evadării către mediul artistic? Câtă pasiune și cât efort este dispus să investească până când tabloul ajunge pe simeze?  

Pentru Gianina Pralea, născută în Trușești, județul Botoșani, educată într-o familie de profesori de formație tehnică (matematică și fizică), absolventă de Medicină, arta nu a fost niciodată o opțiune pentru viitor. Însă, pe parcursul anilor, pictura își făcea loc în sufletul de artist. Copilăria în Ionășeni, la bunici, călătoriile în natură, observațiile îndelungi asupra sufletului omenesc au apropiat-o de un domeniu nu mai puțin dificil decât Medicina.

De la primele ore de desen până la primul tablou a fost drum lung. Ani de căutări, de dorințe nerostite. Au venit apoi confirmările, validările, chiar și expozițiile. Cu toate acestea, Gianina Pralea spune că pictura rămâne și azi pitită într-o cămăruță a inimii: ”Este un hobby, nu am țeluri înalte”, spune doctorița cu ochii senini ce par desprinși dintr-un tablou renascentist.

A absolvit Colegiul Național ”A.T. Laurian” din Botoşani, apoi Facultatea de Medicină la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași. Tot acolo s-a căsătorit cu un coleg de facultate, Marius Pralea fiind ani mulți medicul echipei de fotbal Politehnica Iași. De zece ani, ambii medici Pralea activează în Botoșani.  

În anii 2006-2007, Gianina Pralea terminase facultatea, încheiase și rezidențiatul și devenise medic de familie în Răuseni. Zilnic, 130 de kilometri dus-întors făcea proaspătul medic din Iași până la cabinetul din satul Răuseni.

Gianina Pralea: ”Am iubit foarte mult medicina de familie și lumea satului”

-Trușești, Ionășeni, Botoșani, Iași. Liceu, medicină, artă. Alegerea profesională a fost dintotdeauna doar medicina sau au existat și porniri către pictură?

-Încercări către pictură au apărut după ce am terminat facultatea. Eram axată pe matematică, fizică, medicină. Dar întotdeauna am simțit că vreau să mă exprim cumva. Am încercat și cu dansul prin facultate... Începutul începuturilor cred că a fost cu felicitări, cu plante uscate, după facultate... Dar tot fără să mă expun în vreun fel.

-Ați rămas în Iași 20 de ani. Facultate, rezidențiat... V-ați căsătorit în Iași.

-Da, cu un coleg de facultate din Tg. Neamț. Am început cu medicina de familie, care rămâne un reper important în viața mea, pentru că am iubit foarte mult medicina de familie și lumea satului în general.

-Deși tinde să fie privit ca un domeniu marginal în lumea medicală...

-Mie mi-a plăcut foarte mult. Chiar și mersul la Medicină a fost pentru mine o pornire lăuntrică, nu știam unde mă va duce, dar se pare că m-a dus bine. Deși nu avusesem în familie medici. Părinții mei erau profesori de matematică și fizică, îmi plăceau materiile de admitere pentru Medicină. Părinții nu prea au fost de acord, spunându-mi că e prea greu...

-...și a fost greu?

-A fost mult, nu greu! Nu mi s-a părut niciodată greu, însă au fost foarte mulți ani. Aveam senzația că nu se mai termină facultatea. Dar când am început să profesez nu mi s-a mai părut nici mult, nici greu, pentru că îmi plăcea cu adevărat ceea ce făceam. În facultate am avut momente în care chiar voiam să mă las. Și nu pentru că m-aș fi dus în altă parte, ci pentru că simțeam că nu mai ajung la un capăt. Când am avut contactul cu oamenii s-a schimbat totul, am înțeles că îmi place foarte mult ceea ce fac.

-Vorbiți în special despre contactul cu oamenii de la țară. Unde ați început medicina de familie?

-Am lucrat 15 ani medicină de familie la Răuseni, județul Botoșani. Am făcut naveta din Iași. După ce m-am mutat în Botoșani am făcut tot naveta la Răuseni o perioadă. Era la mijlocul distanței dintre Iași și Botoșani.

Primul pas către pictură și lecțiile de pian

-În anul 2006, când ați amintit că v-ați înscris la Școala Populară de Artă la Iaşi, în ce moment al vieții vă aflați?

-În 2006 începusem medicina de familie la Răuseni. Terminasem cu studiile de medicină. La Școala Populară de Artă am început cu desenul, dar nu cred că a fost o compatibilitate între mine și profesoara de acolo, mi se părea foarte greu, era şi frustrant pentru mine. Eu am mers pentru un hobby, și în continuare tot hobby consider că este. Probabil și profesoara era perfecționistă. Astăzi, când mă uit la desenele de atunci, cred că îmi ieșiseră câteva portrete, natură statică, am învățat niște lucruri. Am întrerupt pentru că mi s-a născut băiatul.

-Au trecut niște ani până să reveniți la pictură.

-A fost o perioadă cu copil mic, navetă, apoi în urmă cu zece ani ne-am mutat în Botoșani. Eram în căutarea a ceva, care să îmi facă plăcere. Am mers întâi la muzică.

-Cum ați ajuns la muzică?

-Într-o zi am mers la Cătălina Constantinovici (Asociaţia ”Vis de Artist”, nota red.) pentru a-l înscrie pe băiatul meu la chitară. A urmat o discuție cu Cătălina, mi-a spus că ea nu predă chitară, dar așa am aflat de pian. Pianul mi se părea ceva de neatins. Dar până la urmă ne-am înscris amândoi, și eu și băiatul. Băiatul la canto, iar eu și la pian, și la canto. Mi-a plăcut foarte mult. Și astăzi mai cânt la pian, când am timp. Am fost foarte conștiincioasă, deși la canto nu cred că am acea sclipire... La pian am progresat, chiar dacă foarte greu și a fost și foarte frustrant. Cătălina era și ea perfecționistă, dar cu toate acestea am mers mai departe.

Al doilea pas către pictură: cursuri online în pandemie

-Și într-o zi a fost din nou pictura...

-Într-o zi am văzut un anunț, la o colegă din Iași, despre un workshop pentru persoane obișnuite care nu știu nimic despre pictură. Un pictor de la Piatra Neamț închiria o sală la Iași, aducea materiale, aducea modele, cursul dura 5-6 ore. Cu mici indicații ale pictorului, la final fiecare pleca acasă cu un tablou în ulei...

-Era un soi de ”prima lecție de pictură”?

-Pictură în ulei, da. Eu mai încercasem în ulei, în perioada Școlii de Artă din Iași, dar mi se părea dificil. Imediat după acel workshop, între timp a venit și pandemia, pictorul Marian Moncea a început cursuri online. La spital era nebunie. Dar am început să iau cursuri de pictură și desen, care mă calmau. Am învățat elementele portretului separat, portretul în întregime, apoi pictură în ulei. Și după acele cursuri m-am înscris la Școala Populară de Arte din Botoșani.

Întâlnirea cu pictorul Victor Hreniuc

-Astăzi sunteți încă elevă a Școlii Populare de Artă...

-...în anul trei. La domnul profesor Victor Hreniuc.

-Cum a fost întâlnirea cu pictorul Victor Hreniuc?

-Nu îl știam pe domnul Hreniuc, așa cum nu prea cunoșteam lumea culturală a Botoșanilor. Da, eram foarte inhibată de personalitatea domnului profesor, poate că încă mai sunt și astăzi. Îmi place foarte mult că te lasă să te descoperi singur, intervine foarte puțin și o face foarte discret, te completează mai mult decât te corectează.

-Ce adaugă Școala unui artist care începe atât de târziu să picteze, spre deosebire de copiii care încep de timpuriu studiile? Cum dezvoltă aceste cursuri ceea ce inițial era o pasiune?

-Îți dă încredere. Este adevărat că nu am avut niciodată curajul să îl întreb pe domnul profesor dacă sunt bună de ceva. Eu nu m-am luat în serios, nici acum nu prea mă iau. Mereu mă gândesc că ar trebui să ordonez partea asta a vieții mele, să încep să lucrez anumite subiecte, să fac o expoziție peste doi-trei ani și să încep să lucrez pentru asta.... Încă nu fac asta, deși mi-aș dori.

-Dar ați participat deja la expoziții colective.

-De vreo trei ori, da. La un moment dat domnul profesor mi-a spus să trimitem lucrări la concursuri între școlile de artă. Nu am avut încredere, însă domnul profesor a trimis. Am luat o mențiune o dată, dar apoi am luat locul II la Galați. Am fost foarte fericită atunci. Nu neapărat pentru locul II era important, cât faptul că mi-a confirmat ceea ce nu avusesem curaj să îl întreb niciodată pe domnul profesor. Am avut aceeași fericire ca atunci când am aflat că sunt însărcinată cu băiatul.

”Soțul m-a susținut mereu, îmi apreciază lucrările”

-Băiatul este astăzi adolescent. O familie, iată, cu doi medici și un adolescent. Mai are loc pictura în această formulă?

-Soțul m-a susținut mereu, îmi apreciază lucrările. Băiatul a început și el să mai deseneze. Ocupasem prea mult din casă cu pânză, cu materiale, le-am cărat într-un alt spațiu unde încerc să îmi organizez un atelier. Dar, repet, în continuare sunt inconsecventă... Pentru mine pictura este în continuare hobby, deși aș vrea să am mai mult timp pentru acest hobby. Trebuie o stare mai specială când pictezi, munca la spital este foarte solicitantă...

-Nu ați avut trăiri mari legate de participarea în expoziții...

-Mi-a plăcut să fiu acolo, a fost o validare. Dacă doamna Coșereanu mi-a propus să aduc lucrări, înseamnă că i-a plăcut ceva la mine. Dar nu am țeluri în direcția asta.

-Pregătirea în pictură înseamnă și anatomia omului, un domeniu care, prin natura meseriei, nu vă este străin. Ca medic, ați simțit un atu în direcția asta?

-Mai degrabă la Iași. Aici, la Botoșani, domnul profesor crede în perfecționare lucrând foarte mult individual, nu neapărat să o iei de la zero. Mi s-ar părea, însă, tot o satisfacție a creierului, nu a sufletului. Mai degrabă merg pe simțire, pe culoare, chiar dacă nu iese perfect.

-Unde vă regăsiți mai bine?

-Îmi place foarte mult peisajul. Și lumea satului. Fotografiez foarte mult și pictez case vechi, părăsite. Natură și portret. La portret îmi doresc să mă dedic mai mult și cred că aș putea să surprind psihologia oamenilor.

-Ați avut două lucrări în ultima expoziție. Care este povestea lor?

 -Au plecat de la niște fotografii făcute într-un acvariu. Îmi place foarte mult lumea subacvatică. Îmi place foarte mult apa, am fost în Grecia și îmi plăcea foarte mult să mă scufund și să admir plantele subacvatice.

”Mi-am folosit foarte mult creierul până la un punct, nu prea am avut grijă de partea emoțională”

-Astăzi nu mai faceți naveta...

-Nu, astăzi sunt la Spitalul de Recuperare din Botoșani, la recuperare medicală. Este mai tehnic ceea ce fac, este adevărat că nu mă regăsesc cum mă regăseam odată în medicina de familie...

-Așezând față în față cele două aspecte ale vieții: cât vă ajută medicina în pictură, cât vă sprijină pictura în medicină? Medicina are multă disciplină...

-La nivel emoțional, pictura mă ajută foarte mult să mă simt bine. Îmi descarc energiile negative acumulate la locul de muncă. Îmi găsesc echilibrul emoțional. Eu mi-am folosit foarte mult creierul până la un punct și nu prea am avut grijă de partea emoțională. Iar acum simt că prin muzică, pictură, psihologie - pentru că am fost pasionată și de psihologie, de psihoterapie, am făcut cursuri și în acest domeniu -, mă simt mai completă decât înainte, doar cu matematică, fizică și medicină. Pentru mine asta e suficient, nu am țeluri mari în pictură, ci doar să mă simt bine când fac asta. Pentru că asta simt.