S-a întîmplat cam aşa: pe 2 iulie la o instituţie din Botoşani soseşte un ordin prin care directorul coordonator este un pic detronat, adică este trecut ca adjunct. PDL-ist în cuget şi-n simţiri, omul se vede înlocuit, ce ironie a sorţii, într-o vreme în care şi dosarele instituţiilor de stat au coperţi portocalii, este deci înlocuit un un liberal. Reporterul are ceva de informaţii despre schimbare şi-l întreabă. Directorul neagă însă cu aceeaşi naturaleţe cu care vorbeşte despre subvenţii, culturi, accize şi alte dintr-astea ce fac parte din serviciul şi vocabularul său zilnic.

Peste vreo cîteva zile apar iar informaţii că s-ar fi schimbat directorul. Liberalul care a preluat conducerea e chiar mirat că este întrebat de chestia asta. Adică spune că are deja vreo 10 zile de cînd a redevenit director, unde e ştirea?

Unde e ştirea? Ştirea e că un director de instituţie din Botoşani îşi permite să mintă într-un asemenea hal. Nu pot să înţeleg ce poate fi în mintea unui om cînd spune că el e director în continuare, deşi el ştie foarte bine că nu mai este. Adică ce satisfacţie, ce minciună e asta, ce simte un astfel de om cînd face aşa ceva...? Cum poţi să dai în continuare declaraţii jurnaliştilor în calitate de director cînd tu nu mai eşti director...?

Instituţia în cauză se cheamă Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală. Directorul demis un pic e Gheorghe Manole, cel numit, probabil pînă cînd ministerul găseşte un pretext să îl dea iar afară, este Cristian Delibaş. Judeţul în care oameni precum şeful de la DADR trăiesc, este, din nefericire pentru unii dintre noi, Botoşani. Pe ei, nici măcar nu îi putem alege, pe ei ni-i aduce cineva pe cap, de obicei o dată la patru ani şi trebuie să îi suportăm ca atare... adică, inclusiv cu minciunile şi „profesionalismul” lor.

Sergiu BĂLĂŞCĂU