Nu toate miresele sunt frumoase. Și nu toate cuplurile au șansa de a se cunoaște înainte de căsătorie iar uniunea să intervină de comun acord. Așa era în trecut, așa poate mai este și astăzi în alte religii decât cea creștin ortodoxă. Ce soartă a avut cea mai urâtă mireasă din istoria județului?
O poveste interesantă din viața Botoșanilor în veacul XVIII o zugrăvește pe d. Andronic Țăranu, într-o frumoasă povestire, publicată în Universul Literar de la 29 iulie 1923 și pe care o reproducem în întregime:
Andrei Tătaru și soția lui Măriuca avea un băiat mare, pe Ionică, pe care doreau să-l însoare cu orice preț. Andrei își petrecea viața mai mult într-o cafenea care era situată pe atunci unde astăzi este strada Unirii.
Acolo se întâlneau mulți bătrâni și discutau cu negustorii căsătorii și alte afaceri de-ale lor. Tinerilor, nu le era permis să viziteze cafeneaua. Iar bătrânii, nu rareori făceau chefuri lungi și late. Mai cu seamă Andrei, care era decanul chefliilor, se plimba prin cafenea cu paharul de vin în mână și lăutarii îi cântau cântecul său obișnuit:
La fântâna lui Chitic
N-avem apă nici un pic
De aceea eu beau vin
Vin, vin, vin și pelin
Era pe vremuri la Botoșani, fântâna lui Chitic, cu cea mai bună apă potabilă. Dar Andrei zicea că fântâna a secat și neavând apă, de nevoie bea vin! Și bea atât de mult că dacă ar fi suflat într-un poloboc cu apă, oțet s-ar fi făcut.
Andrei era un tată foarte sever și-l ținea pe Ionică din scurt.
- Ar fi bine să-l însurăm pe Ionică, zicea Andrei către soția sa Măriuca, că știi d-ta, băiatul este mare, are 20 de ani și nu trebuie să-l lăsăm să îmbătrânească și ferească Dumnezeu, să se îmbolnăvească
- Și cu cine crezi să-l însurăm?
- Eu cred să-i dăm copila lui Lebădă, care-i o fată cinstită și bună gospodină și am auzit că are și zestre frumoasă, căci tatăl său îi dă 100 de galbeni zimți austrieci
- Bine bărbate, vorbește cu Lebădă
Andrei chiar a doua zi se îmbrăcă iute cu hainele sale obișnuite, cu antereu de citarea, lung până la pământ, cu giubea, cu brâu roșu, cu fes roșu turcesc și deasupra fesului o șapcă cu cozoroc și pornește spre cafenea, unde știa că o să-l găsească pe Lebădă și aici îl întâlnește.
(…)
- Îmi trebuie pe copila dumitale Mărioara, pentru băiatul meu Ionică, ca tare mi-i dragă, și aș vrea să o am ca noră pentru că știu că-i fată de treabă, cu purtări bune și bună gospodină. Știu că d-ta îl cunoști pe băiatul meu Ionică, ar fi foarte potriviți amândoi. Ce zici, jupâne Lebădă?
- Bine, jupâne Andrei, d-ta ai băiat de însurat, eu am fată de măritat. Așa se fac lucrurile n lume. Îți făgăduiesc că ți-o dau pe Mărioara, pentru că îmi place și mie băiatul d-tale.
- Și ce zestre îi dai fetei?
- Îi dau zestre frumoasă: 100 de galbeni zimți, 4 vaci, 20 oi, 2 divanuri, 1 masă, scaune, 4 lăicere, cămeși de borangic, veșminte și altă gospodărie
- Atunci dă mâna încoace jupâne, ne-am împăcat, și să fie într-un ceas bun și cu noroc. Să trăiască copiii noștri.
Și bătrânii după ce au bătut palma, au poruncit să li se aducă vin și cafele, ca să cinstească aldămașul. Și amândoi s-au cherchelit rău, că nici unul dintre ei nu ducea la ureche. Apoi s-au despărțit ducându-se fiecare la casa lui, ca vai de ei, că nu nimereau bine strada
Andrei, ajungând acasă, comunică soției sale că l-a logodit pe Ionică cu fata lui Lebădă. Apoi îl chemă pe băiat, ca să-l felicite.
- Ionică, vino încoace
- Sărut mâna tată, zise acesta stând înaintea tatălui drepți, ca un soldat înaintea superiorului lui
- Să știi, mă, că te-am logodit cu copila lui jupânu Lebădă, fată cinstită și gospodină bună și cu zestre frumoasă, să trăiți până la adânci bătrâneți
Ionică sărută mâna tatălui său, dar nu văzuse pe fată niciodată și nu a văzut-o până în ziua cununiei, nici n-a îndrăznit să-l întrebe pe bătrân, dacă viitoarea lui soție este înaltă, scurtă sau frumoasă, pentru că băiatul avea frică de tatăl său și cu nici un preț nu putea să-i calce voința, căci pe atunci copiii erau ascultători și respectuoși față de părinții lor.
În fine, a sosit și ziua nunții. Mireasa, era cu fața acoperită, căci, pe acele vremuri, toate miresele erau acoperite pe față în timpul cununiei, cu un văl gros, obicei luat de la turci, care astăzi îl au și evreii. Mirele, când a văzut-o, a rămas încântat de talia ei subțirică, de mânuțele și picioarele delicate.
După cununie, s-au așezat cu toții la masa cea mare. Acum e momentul în care mireasa trebuie să-și descopere fața. Sărmanul Ionică, când și-a văzut mireasa, s-a făcut la față când galben când roșu și n-a putut mânca nimic: Mireasa era urâtă în toată puterea cuvântului.
Dar sărmanul băiat, ce era să facă? A trebuit să se resemneze și de frica tatălui său, îndată după masă a plecat cu soția lui la domiciliul său.
După vreo câteva zile, jupâneasa Măriuca, mama lui Ionică, merge să vadă ce fac tinerii însurăței. Dar ce văzu, tânăra măritată ședea la o masă, cu capul sprijinit în mâini și plângea amar.
Mama soacră o întreabă: de ce plângi, noro?
- Cum să nu plâng, dacă Ionică nu vrea să stea cu mine și nici nu-mi vorbește nimic. Dânsul s-a închis într-o odaie și nu știu ce face acolo
Mama lui Ionică intră în camera sa și-l vede tologit pe divan
- Ce faci, Ionică, dragul mamei, de ce nu stai în loc cu soția ta?
- N-o pot suferi, nu mi-i dragă, m-ați nenorocit!
Iată că și Andrei intră în camera lui Ionică. Băiatul, când a văzut pe tatăl său, nu s-a mai tologit pe divan ci s-a sculat în picioare stând înaintea bătrânului într-o poziție respectuoasă.
- Bine, măi, ce înseamnă purtarea asta față de soția ta?
- Tată, nu pot, nu pot s-o văd, m-ai nenorocit. Și plângea amar
- Cum te-am nenorocit ticălosule? Stai să vezi nenorocire
Și uite ca un fulger, bătrânul a ieșit în cerdac și a chemat pe doi servitori ai săi: Gheorghe, Vasile, veniți iute încoace. Luați-l pe ticălosul acesta, culcați-l la pământ și țineți-l bine, unul de cap, celălalt de picioare.
Și bătrânul Andrei care avea ciubucul în mână, i-a aplicat lui Ionică în mod sălbatic și fără milă atâtea lovituri până și-a rupt ciubucul în două, iar mama băiatului a căzut leșinată la pământ. Sărmanul Ionică a stat în pat multă vreme până i s-au vindecat rănile de pe corp.
Ioan Bolfosu care a trăit aproape 100 de ani a povestit această povestire. Zicea că, în urma acestei lecțiuni severe, băiatul a trăit cu soția sa 50 de ani, în cea mai mare armonie și liniște și când moartea l-a despărțit de dânsa, Ionică amar a plâns-o și nu a uitat mult timp pe aceea care întotdeauna i-a fost credincioasă și l-a îngrijit bine de boală.
(Monografia orașului Botoșani – Artur Gorovei)
