Între durere și extaz, așa a fost instituția de cultură din Botoșani în ultimele zile. Moartea actorului Ion Dichiseanu ne-a reamintit că, odată, pe scena de la Botoșani – unde artistul a jucat imediat după absolvirea Institutului bucureștean – s-a aflat o generație de aur. Apoi, vestea nominalizării (prima în istoria Teatrului) la Premiile UNITER a actriței Alexandra Vicol, la una dintre cele mai importante categorii – Cea mai bună actriță în rol principal, ne dă speranțe că, dincolo de ruinele unei clădiri, spiritul Teatrului respiră, rezistă și trăiește prin oamenii săi, actorii.

Și pentru că în aceste zile suntem mai aproape ca niciodată de copilărie, de lumea deseori inocentă și jucăușă a artistului, vă propunem să poposim într-un timp ”de aur” al Teatrului botoșănean. Un Teatru care doare astăzi din încâlcite pricini, un Teatru care lăcrimează cărămidă cu cărămidă în centrul unui oraș care se vrea a fi brand cultural al României.

”Este destul să-ți amintești de copilul care ai fost și să-l lași să trăiască pe scenă”

Așadar, la rubrica Botoșanii de altădată vă propunem, astăzi, o călătorie prin culisele teatrului de demult. Și pentru că suntem, cum spuneam, în preajma zilei de 1 Iunie, ce alt ”ghid” mai frumos am putea avea decât ”copilul etern” al teatrului românesc: Alexandrina Halic.

Ion Moldovan a numit-o actrița-poveste. Dincolo de poveste și de timp, Alexandrina Halic este un fenomen unic, și asta nu doar datorită deceniilor de viață pe care le-a dedicat copiilor, ci mai ales modului în care a făcut-o: a rămas aproape neschimbată, păstrând un spirit veșnic tânăr, o simplitate copilăroasă și o inocență nefalsificată.

Are aproape 80 de ani (născută pe 9 noiembrie 1941). Și a interpretat până târziu ”o sumedenie de băiețandri și fetițe, cu o longevitate surprinzătoare a tinereții, datorat deopotrivă chipului rotunjor, aspectului copilăresc, comunicativității, bonomiei și sociabilității structurale”, ne spune Doina Modola în prefața cărții-interviu dedicată artistei și realizată de Ion Moldovan.

(Alexandrina Halic)

Chiar dacă părea că, pe scenă, a ”trăit” firesc și ușor copilăria, Alexandrina Halic recunoaște că a și învățat să o ”joace”: ”…am înțeles că jucând un copil nu este nevoie să te ”copilărești”, este destul să-ți amintești de copilul care ai fost și să-l lași să trăiască pe scenă. Am înțeles că sinceritatea și naturalețea sunt absolut obligatorii. Am înțeles cum să compun un travesti în așa fel încât băiatul pe care-l joc să fie credibil. Ca să nu port perucă, m-am tuns scurt. Am învățat să mă mișc pe scenă, să-mi depășesc stângăciile, ba mai mult, să le folosesc conștient acolo unde se potriveau vârstei personajului pe care îl jucam”.

A ajuns la Botoșani pentru că ”pe mine nu m-a vrut nimeni”

A fost Oana din ”Apus de soare”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea (regia Ion Șahighian), dar și Decebal, din ”Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu (regia Val Mugur, tatăl regizorului de mai târziu Vlad Mugur), precum și Lisaura, din ”Cafeneaua”, de Goldoni, în regia lui Cornel Revent.

Toate aceste roluri amintite mai sus au fost interpretate pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, în stagiunea 1963-1964. Cariera excepționalei artiste avea să continue apoi în București, pe marea scenă a Teatrului pentru Copii, sau în producțiile radio, unde avea să fie auzită în întreaga țară. A dat viață unor personaje precum Alice, Mary Poppins, Micul Prinț, Pinocchio, Nică a Petrii, Peter Pan, Buratino și încă multe altele.

A fost un moment în care, însă, ”copilăria” i-a fost povară. Când a absolvit facultatea de teatru, la repartiție, deși rămăseseră locuri destule în mai toate teatrele din țară, ”pe mine nu m-a vrut nimeni”. Motivul? ”Nimeni nu avea nevoie de o actriță-copil”, mărturisește Alexandrina Halic în interviul-fluviu acordat lui Ion Moldovan.

Juca deja la Teatrul pentru Copii din București, însă avea nevoie de anul de stagiu obligatoriu în provincie, după cerințele vremii. Important de remarcat că, în anii 60, atunci când se făceau repartițiile la finalul unui an de teatru, directorii din întreaga țară mergeau la București pentru a-și alege actorii.

”Am ieșit din sala aceea plângând”, își amintește Alexandrina Halic. Însă dezamăgirea avea să fie curând acoperită de mâna întinsă a unui om: directorul Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani:

”După mine a ieșit Corneliu Revent, directorul Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani, care se sfătuise cu Ion Șahighian, profesorul meu, și mi-a spus: ”Maestrul Șahighian vine să pună la Botoșani Apus de soare.  Vrea să o joci pe Oana. Vino la Botoșani”. Și m-am dus acolo. Pot spune că a fost o bună alegere”.

Și așa avea să se și întâmple. Alexandrina Halic a urcat către Botoșani, Ion Șahighian a venit să monteze ”Apus de soare” și i-a încredințat rolul Oana.

”A fost o perioadă fericită din viața mea”, spune actrița despre stagiunea petrecută la Botoșani.

Premiera spectacolului ”Apus de soare” la Botoșani avea loc pe 21 septembrie 1963. Un spectacol-eveniment, pe scenă fiind, alături de Alexandrina Halic, numeroși actori: Cezar Teodoru (Ștefan cel Mare), Ana Aron Vlădescu (Doamna Maria), dar și Stelian Preda (Petru Rareș), Ion Plăieșanu (Pârcălabul Hrăman), Boris Perevoznic (Pârcălabul Ștefu), Gheorghe Haucă (Stolnicul Drăgan), Elena Coriciuc-Ligi (Oleana, Raveca), Silvia Brădescu (Irina).

Botoșănenii veneau cu drag la teatru și, mai ales, iubeau „Apus de soare”. Iar personajul Oana avea să devină curând favoritul publicului. ”Am aflat că vreo două fetițe născute în anul acela au fost botezate Oana, în cinstea personajului îndrăgit”, își amintește Alexandrina Halic.

Tot la Botoșani a jucat și în regia lui Val Mugur. În toamna anului 1963 era distribuită în ”Titanic vals”…

”…nu într-un singur rol, cum era de așteptat, și în două. A fost hotărârea regizorului Val Mugur, care mi-a spus: ”De ce să nu încerci și altceva, nu numai roluri de copii”.

Așa a ajuns să joace Decebal, dar și Gena.

”A fost un act de curaj din partea mea. Aveam atunci 22 de ani și nu mai jucasem până atunci un personaj matur”.

Premiera spectacolului ”Titanic Vals” se petrecea pe 28 decembrie 1963. Publicul a fost încântat. Scenografia era semnată de pictorul botoșănean Constantin Piliuță, de care actrița își amintește și astăzi cu drag: ”Am avut onoarea să petrec revelionul 1964 în casa părinților lui,  primită cu mare generozitate de toată familia reunită”.

În doar câteva cuvinte, Alexandrina Halic ne transpune în lumea teatrului botoșănean de odinioară, pe scena căruia evoluau, în anii 60, nume care scriau deja istorie:

”Urcaseră”, așadar, pe Titanic: ”…Nutzi Pantazi, o fostă vedetă a teatrului de revistă, una dintre stelele de la Cărăbușul de altădată, alături de Lisette Verea, Elena Zamora, Lizica Petrescu sau Lulu Savu, care au avut mari succese în spectacolele lui Constantin Tănase”.

Tot la Botoșani, Alexandrina Halic a fost și Lisaura, în ”Cafeneaua” lui Goldoni, regia Corneliu Revent.

Viața în cabină, soldații-actori și casa din ”blocul nou”

A locuit în cabina teatrului alături de Amelia Kreutzer, de asemenea repartizată la Botoșani. ”Cabina era spațioasă, avea și baie”, își amintește artista. Chiar dacă, spune cu umor, ”în rest nu prea aveam de niciunele”.

”Dormeam pe un pat tare de lemn, de la recuzită, dar eram foarte tinere atunci și lucrurile acestea contau atât de puțin!”.

Nu o uită nici până astăzi pe ”mamaia” Țibuleac, cabiniera de la teatru: ”…ne gătea pe reșou delicioase bucate moldovenești. Ce papanași știa să facă!”.

Și ca bucuria să fie deplină, colegii de la Institutul de teatru se aflau și ei… la Botoșani. Printre ei și Emil Boroghină, carismaticul actor și viitorul director al Teatrului din Craiova:

”Colegii mei de an, băieți, și-au făcut stagiul militar la Botoșani. Așa s-a nimerit. Știau că eu și Amelia Kreutzer locuiam la Teatru. Știau și pe ce parte a clădirii este fereastra cabinei noastre. Dimineața, în zori, când noi dormeam mai bine, în drumul lor spre instrucție, treceau pe sub fereastra noastră, băteau apăsat pasul de defilare și ne salutau soldățește. Era șarja lor prietenească în semn de prețuire”, mărturisește actrița în interviul-carte mijlocit de Ion Moldovan.

Desigur, soldații actori călcau și în sala de spectacol. Iar Alexandrina Halic îi oferă lui Ion Moldovan și o dovadă de necontestat în acest sens:

”Eu, în costumul Oanei, și alături de mine cătana Emil Boroghină, drag coleg de facultate”.

De la cabina din teatru avea să se mute curând în oraș, într-o locuință ”la comun, într-un bloc nou”. Unde, însă, lipsea spațiul ”sacru” al Teatrului, spune actrița. Și asta pentru că ”acasă” însemna ”locul unde coboram la repetiții și spectacole direct din cabină”.

Botoșaniul i-a mai lăsat o amintire dragă: cărțile: ”Cumpăram în rate achitate la salariu sumedenie de cărți – ultimele noutăți aduse într-un stand chiar la Teatru. Când am plecat de la Botoșani, singura mea avere erau câțiva saci plini cu cărți, pe care le păstrez și acum”.

Botoșaniul a însemnat deopotrivă și muzică. ”O dată pe săptămână asistam la concertele Filarmonicii de Stat, cu care împărțeam sala de spectacol. Erau programe interesante, aveau invitați de seamă, soliști și dirijori”.

A mai plecat Alexandrina Halic de la Botoșani și cu o desagă plină de amintiri:

”Băteam drumurile la Roma… Roma de lângă Botoșani, nu cea din Italia, la Leorda, la Dolhasca, la Rădăuți, Vatra Dornei sau Câmpulung Moldovenesc. Nu era ușor. Aveam un autobuz cam hârbuit, scotea gaze și pe dinăuntru, nu numai pe afară. Îmi plăcea să joc, îmi plăceau oamenii care umpleau până la refuz sălile de spectacol, în case de cultură de multe ori prost încălzite și prost luminate. Îmi plăceau pentru că ne respectau și prețuiau efortul pe care îl făceam ca să ajungem la ei, în locuri în care nu prea aveau pe atunci televizoare și poate nici cinematografe”.

Anul de la Botoșani a fost, lasă mărturie actrița, unul ”bun, un an frumos, cu satisfacții, în care am învățat multe”.

În toamna anului 1964, Alexandrina Halic s-a întors la București, la Teatrul de Tineret și Copii. Cu o întârziere, însă. Pentru că… ”…Ion Lucian trimisese o hârtie Teatrului din Botoșani, în care spunea că are nevoie de mine. Corneliu Revent o ascunsese bine într-un sertar, pentru că nu prea voia să mă lase să plec. În aceste condiții au început rugămințile, insistențele, și, nu știu cum, în cele din urmă, l-am înduplecat să-mi semneze plecarea”.

O actriță care ne amintește că teatrul la Botoșani nu este doar o poveste, ci istoria de care avem nevoie pentru a spera că, într-o zi nu foarte îndepărtată, clădirea din centrul orașului va străluci din nou.  

(Foto: Ion Moldovan - ”Alexandrina Halic, actrița poveste”)

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: