Premiile Oscar din acest an s-au derulat între posibila prezență a președintelui-actor al Ucrainei și pumnul lui Will Smith aplicat lui Chris Rock chiar în timpul decernării. Dacă avem răbdare să privim și între aceste două știri care au ținut zile întregi prima pagină în întreaga lume, vom găsi și adevăratele comori cinematografice.    

Sunt subiecte cărora le stă bine într-o carte, la fel cum sunt subiecte care se așază magistral într-un film. Ține, desigur, de măiestria scriitorului sau a regizorului, altfel am avea și cărți și filme ratate pe marginea unor subiecte ofertante și generoase în simbolistica lor.

Premiul Oscar pentru cel mai bun film a fost obținut de CODA.

CODA este exact ceea ce trebuie să fie: un film cu multe straturi, o poveste care, chiar dacă abordată în fel și chip în cinematografie, se redefinește sub aspect motivațional și inspirațional, plus personaje-actori care conferă autenticitate prin ei înșiși.

Pornind chiar de la acronimul acestui film – CODA – care înseamnă Child of Deaf Adult (copil al unui adult surd), filmul își dezvăluie povestea. Ruby Rossi (Emilia Jones) este o adolescentă nevoită să se desprindă de familia sa pentru a-și urma visul, acela de a cânta. Un mic amănunt: Ruby este singura din familia ei (părinții și un frate mai mare) care aude, din acest motiv întreaga viață ea îndeplinind și rolul de translator pentru ai ei, lucru ce ținea de însăși supraviețuirea familiei sale de pescari.

De ce spuneam de autenticitatea personajelor-actori: în film joacă Marlee Matlin (deținătoarea unui Premiu Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru interpretarea din filmul ”Children of Lesser God” (1986) și norminalizată anul acesta pentru rolul Jackie Rossi din CODA), alături de Troy Kotsur. Ambii actori sunt surzi, iar filmul CODA i-a adus în acest an, lui Troy Kotsur, Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (Frank Rossi). Rolul fratelui mai mare (Leo Rossi) este interpretat de Daniel Durant, la rândul său membru al comunității surzilor.

Foarte important, anul acesta, CODA a câștigat toate cele trei premii la care filmul a fost nominalizat: Cel mai bun film, Cel mai bun scenariu adaptat și Cel mai bun actor în rol secundar.

”Este fantastic să vezi surzi portretizați de actori surzi autentici”, transmit comunitățile internaționale ale persoanelor cu deficiențe de auz.

Filmul CODA nu este, însă, destinat doar comunităților de surzi, deși are o contribuție uriașă la conștientizarea problemelor cu care aceștia se confruntă.

Este un film despre viață și despre ce înseamnă să nu confunzi dragostea cu atașamentul, despre cum creezi unui copil dependențe de care el nu este și nu a fost niciodată responsabil. Este despre iubirea necondiționată, despre talent, prețuire și recunoaștere.

(Troy Kotsur, Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar)

Este un film duios, fără derapaje care de obicei adaugă un plus în șansa câștigării unui premiu.

O regizoare inteligentă (Sian Heder) și un scenariu foarte bun, în spatele căruia se află o adevărată echipă, ceea ce a și dus la câștigarea (încă) unui Oscar (Sian Heder, Victoria Bedos, Stanislas Carré de Malberg, Eric Lartigau, Thomas Bidegain).

După acest film o să îi ”ascultați” altfel pe cei care nu aud. Privind acest film înțelegi că, pentru persoanele cu deficiențe de auz, tăcerea nu are antonim, tocmai pentru că nimic nu i se poate opune.

”Filmul se referă la o situație pe care noi o întâlnim foarte des în Botoșani”

Cum se vede însă acest film dinspre comunitatea surzilor din Botoșani? Ne spune Daniel Hliban, directorul Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Botoșani. Care este și singurul interpret autorizat în limbajul mimico-gestual din județul Botoșani și cu o experiență de 30 de ani în asistența socială.

-După Premiul Oscar acordat filmului CODA, în România și în întreaga țară a revenit în atenția publică problema surzilor… Să ne spuneți dacă este ceva peiorativ în a rosti acest cuvânt, observând că se folosește des și ”persoane cu deficiențe de auz”…

-Nu, deloc! Noi ne numim Asociația Națională a Surzilor din România. În schimb, nu este în ordine când se spune surdo-muți. Pentru că se merge pe ideea că o persoană, dacă este surdă, implicit nu vorbește. Dar nu vorbește nu pentru că ar fi mută. Mut înseamnă să nu ai corzi vocale, să nu poți emite sunete. Asta ar fi o denumire peiorativă (surdo-mut, nota red.). Surzii au corzi vocale, dar pentru că nu pot auzi nu își pot coordona sunetele, nu le pot articula corect, văd reacția celor din jur și se rușinează, de aceea folosesc doar limbajul semnelor. Eu lucrez cu sute de persoane și nu cunosc niciun surdo-mut. Muți ar fi cei care nu pot emite sunete.

-Filmul despre care vorbim s-a derulat pe două paliere, unul dintre ele prea puțin cunoscut în spațiul public. Avem, deci, situația surzilor, pe de o parte, și cea așa-numită CODA, adică a copiilor cu părinți surzi. Copii care aud, dar care se nasc în familii în care ambii părinți sunt surzi.

-Așa este, filmul se referă la o situație pe care noi o întâlnim foarte des în Botoșani. Și la noi tot CODA li se spune, este o titulatură internațională: Child of Deaf Adult (copil al unui adult surd). Este o situație dramatică a acestor copii. Oricât s-ar strădui familia, nu le poate oferi acestor copii acea stimulare de dezvoltare a limbajului.

-Și nu vorbim de un caz sau două, să înțelegem, în Botoșani…

-Nu, nu! Pot să vă spun că de șase ani, de când lucrez eu în Asociația Națională a Surzilor, și ca director, ca asistent social sau ca interpret al limbajului mimico-gestual, toți copiii care s-au născut din părinți surzi s-au născut auzitori. Avem și copii surzi din părinți surzi, dar nu în ultimii șase ani, din ce știu…

-S-a vorbit mult mai puțin despre CODA. Copiii surzi din părinți auzitori au de la început ocrotitori, părinți care se preocupă insistent pentru ca aceștia să beneficieze ori de tratament, ori de integrare optimă. Însă iată, cu totul altă situație este cu acești copii care aud, dar care provin din părinți surzi. Cum învață ei să vorbească în această uriașă tăcere în care se nasc?

-Care este limba noastră maternă? Româna, da? Un copil surd din părinți surzi are o limbă maternă: limbajul mimico-gestual. Dar un copil auzitor într-o familie de surzi? Limba lui maternă este tot limbajul mimico-gestual. Ei spun întâi prin semne ”mama”.

-Dar acel copil are nevoie și de o dezvoltare a limbajului…

-Drama intervine în situația de întârziere. Pentru că dacă o mamă din primele zile îi vorbește copilului ei, copilul se obișnuiește cu sunetul, altfel se întâmplă în situația unei familii cu părinți surzi. Automat copilul nu primește acest stimul de dezvoltare a limbajului vorbit și apare acea întârziere. La Botoșani, marea majoritate a acestor cazuri sunt în familii în care există bunici. Aceștia din urmă sunt auzitori și preiau ei rolul pe care ar fi trebuit să îl aibă mama. Apoi copilul este integrat într-un sistem de învățământ și își dă drumul la limbaj. Dar cu o întârziere, este adevărat.

-În filmul premiat la Oscar există o scenă pe cât de emoționantă pe atât de tulburătoare. Mama are o discuție cu fiica sa adolescentă și îi mărturisește acesteia că, atunci când a născut-o, i-a părut rău că fetița nu este surdă. Pentru că, spunea mama, asta însemna că nu se vor putea niciodată conecta cu adevărat… Deși reușesc în final să se conecteze. Aici apare o problemă care a stârnit mai multe dezbateri. Decizia copilului auzitor de a se desprinde de părinți și de a-și urma propria viață? Sau de a rămâne alături de părinți spre a le fi în continuare punte între surzenia lor și restul lumii? Nu au dreptul și acești copii la propria viață?

-Categoric că au!

-Nu e privit ca un abandon faptul că pleacă? Sau și părinții creează un atașament atât de puternic încât îi țin prizonieri? Pentru că la un moment dat putem vorbi și despre un prizonierat.

-Este un prizonierat! Noi avem în Botoșani o familie, doi părinți deosebiți, educați… Au doi băieți, ambii auzitori. Și mama spunea deseori, cu părere de rău: măcar unul dacă ar fi fost surd! Apropo de prizonierat... Dar în același timp ei își educă băieții, îi încurajează să meargă pe drumul lor. Însă și-ar fi dorit ca unul dintre ei să fie surd tocmai pentru a menține altfel contactul…

-Vorbim cu adevărat de oameni special, dificil de înțeles uneori, dar nu imposibil…

-Au mentalități diferite care se nasc dintr-un istoric al comunității surzilor. Dar ei se simt foarte împliniți, se simt normali în situația lor de a nu putea comunica cu ceilalți. Ei consideră că ei vorbesc o limbă iar ceilalți o altă limbă. Singura problemă este că noi trebuie să găsim o punte de legătură,  posibilitate de a comunica. Nu se consideră persoane cu handicap. Poate că handicapul lor este acela că noi nu știm să relaționăm, să comunicăm cu ei.

-Apare spre finalul filmului un semn care se regăsește, am văzut cu toții, și la Oscar, la protagoniști. S-a interpretat că ar fi un semn împrumutat din rock. Ce înseamnă el?

-Este un semn care semnifică trei litere: I, L și Y. Împreună ILY. Adică I Love You (Te iubesc). Este semnul internațional pentru Te iubesc, un semn pe care îl recunoaște orice surd din lumea asta.

-Dvs., domnule Daniel Hliban, nu sunteți CODA. Dar sunteți translator, sunteți parte din această poveste!

-Nu, nu sunt CODA. Până să mă angajez eu nu știam nimic despre surzi. Și sunt asistent social de aproape 30 de ani.

-Se spune că munca de translator în limbajul mimico-gestual este una extrem de epuizantă atât psihic, cât și fizic. Implică întreg corpul, care trebuie să se coreleze rapid cu creierul, vă loviți și de cuvinte care nu au corespondent. Cum procedați? Improvizați rapid, găsiți sinonime?

-Problema majoră la limbajul mimico-gestual este că el nu acoperă întregul dicționar.

-Nici gramatica…

-Nici. Se renunță la cuvinte de legătură… Se pierd multe nuanțe. Cam 15 la sută din DEX se regăsește în limbajul mimico-gestual românesc. Iar eu traduc în instanță, traduc în fața unui medic ce operează poate pe creier. Eu trebuie să mă raportez la acest 15 la sută, să reduc la minimum, dar să mă asigur că el înțelege mesajul medicului sau al avocatului, al polițistului. Pare că noi ne maimuțări, dar pur i simplu căutăm soluții pentru a ne face înțeleși. De pildă, am tradus pentru un violator care nu avea nicio educație, nu fusese niciodată la școală. Dar legea impunea prezența unui interpret. Eu eram în instanță, încercam să mă fac înțeles de el, dar el nu știa nimic, comunica doar cu mama într-un fel primitiv, rudimentar. Ne ducem cât de jos putem. Uneori apelăm și la un interpret tampon. Adică preiau informația din instanță, o procesez la nivelul meu și o transmis unui interpret tampon (de obicei din comunitatea surzilor), care la rândul său merge și mai jos, la nivelul de înțelegere al persoanei care nu are școală, dar de la care se așteaptă un răspuns.

-Există mulți interpreți autorizați în Botoșani?

-În județul Botoșani doar eu sunt interpret autorizat. Vă dați seama câte situații sunt și cât de diferite. Împrumuturi bancare, vânzări de proprietăți… Drama copiilor auzitori din familiile de surzi este că acești copii au tendința de a comunica, de a se exprima verbal. Neavând posibilitatea de a face acest lucru în mediul imediat apropiat, respectiv al părinților, există tendința de a se închide și funcția aceasta. Pentru că modelul părinților este foarte puternic și copilul preia de acolo. Nu este nimeni vinovat, este și asta o mică dramă a copiilor auzitori din familii de surzi. Dar în final ei au parte și de un câștig. Se duc dinspre limba maternă – limbajul mimico-gestual, către o altă limbă, limbajul vorbit, care devine a doua limbă, și le învață pe ambele în același timp. Sunt deci achiziții importante.