"Când viaţa devine imposibilă, şi atunci ea duce în spate nenumărate posibilităţi", ne răsună și astăzi în inimă cuvintele lui Constantin Dracsin, artistul botoșănean care a scris și a desenat cu creionul între dinți.

Claudia Țilia s-a născut de Crăciun, în urmă cu 24 de ani. Colindele răsunau în oraș, forfota sărbătorilor se revărsa pe străzi, când în Maternitatea din Botoșani un prunc fără iesle își făcea loc în lumea care nu se lăsa văzută. Claudia s-a născut fără vedere, dar cu o aleasă simțire a vieții. După patru ani s-a ivit pe lume și Andrei, fratele ei. Tot nevăzător. Cu toate acestea, cei doi copii au fost și sunt pentru părinții lor adevărate nestemate.

Este greu de imaginat greul și durerea din toți anii ce au urmat. Însă privindu-le izbânda, triumful, bucuria de a fi, Claudia și Andrei sunt mai mult decât supraviețuitorii unei societăți care mai degrabă își neglijează, chiar marginalizează, decât protejează semenii. Claudia și Andrei sunt cel mai bun exemplu că, acolo unde există perseverență, disciplină, curaj, lipsa vederii nu mai este o dizabilitate.

(Claudia și Andrei Țilia)

”Ochii nu greşesc dacă mintea conduce ochii”, spunea Publilius Syrus. La Claudia Țilia, nevederea nu a fost o barieră peste care să nu poată trece. Dintotdeauna ea cântă, scrie și, mai ales, îndrăznește. Fără ostentație, fără gălăgioase demonstrații publice. După ce a absolvit liceul (a fost elevă a Liceului Special "Moldova" din Târgu Frumos), Claudia și-a surprins părinții cu dorința de a merge la facultate. Și nu oriunde, ci la prestigioasa Universitate Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Psihologie. A finalizat cu brio studiile de licență, după care s-a înscris la Master (Psihologie Judiciară). În paralel, a mai început o facultate, de data aceasta de Filozofie.

Și, peste toate, a scris o carte ce stă să apară, ”despre o parte din temele principale, recurente în viața persoanelor cu deficiențe de vedere”.

Într-o lume aparent încremenită în restricții, într-o societate în care succesul se șubrezește, iar adevărul se relativizează, răstignit pe gardurile virtuale ale rețelelor de socializare, un om își folosește inteligența pentru a-și atinge țelul.

Poate că, a nu vedea lumea de astăzi prăbușindu-se, a devenit pentru Claudia cel mai mare avantaj. Pentru că acolo, în intimitatea nevederii, tânăra studentă scrie și, mai ales, ne arată că teama și frica sunt forme ale unui abandon în care prea ușor ne complacem.

Am invitat-o pe Claudia Țilia să ne povestească despre cartea care va apărea în curând, dar și să ne dezvăluie aspecte din parcursul de până acum.

”Cea mai gravă problemă este autostigmatizarea”

-Așadar, „Particularități psihologice ale persoanelor cu deficiențe de vedere” este titlul cărții ce stă să apară. Subiectul ales vine ca o necesitate - lipsa unor informații în literatura de specialitate - sau este rezultatul unor studii personale, cu accente autobiografice, care pot folosi și altora?
 

-Există într-adevăr un deficit în literatura de specialitate, însă lucrarea de față nu este una profund edificatoare în acest sens. Adică nu poate compensa acest deficit, deoarece este construită pe baza observațiilor mele personale, dintre care unele sunt deja confirmate științific, iar altele să sperăm că vor fi testate.

-Unde să așezăm dintru început acest demers?
 

-Practic, această carte este un preambul al viitoarelor cercetări în domeniu. Pornind de la observațiile mele, cercetătorii pot întreprinde diverse studii pentru a decide în ce măsură pot fi generalizate. Bineînțeles, eu m-am raportat și la experiențele unor prieteni și cunoștințe cu deficiențe de vedere, nu doar la experiența personală. Însă nu am realizat studii științifice cu instrumente adecvate în acest sens.

-Temele anunțate sunt interesante, de la procesul de conștientizare a dizabilității la emoții, situații provocatoare sau autonomie personală. Să nu uităm stereotipurile, prejudecățile și discriminarea, care mai ales în societatea noastră își fac cel mai repede loc. Trecând prin toate aceste registre, care este cea mai gravă problemă - pe care tu însăți ai identificat-o - atunci când vorbim despre persoane cu dizabilități?
 

-Cea mai gravă problemă pe care o consider ca fiind astfel este autostigmatizarea persoanelor cu dizabilități. Stereotipurile, prejudecățile și comportamentele de discriminare apar și sunt întreținute atât din cauza ignoranței unor oameni, cât și din cauza faptului că persoanele cu dizabilități le mențin prin comportamentele lor. Aici mă refer la complexele de inferioritate sau de superioritate care îi determină pe unii să se separe de restul societății înainte de a fi respinși propriu-zis sau să solicite tratament preferențial, considerând că li se cuvine din cauza deficienței. Dacă societatea ne stigmatizează, e pentru că alții înaintea noastră au întărit această atitudine prin felul în care s-au comportat. Dacă ne acceptăm pe noi înșine și suntem bine cu noi, mulți oameni vor observa asta și se vor deschide, iar pe noi nu ne va mai deranja atitudinea exclusivistă a unor membri ai societății.

”Agățându-ne de scuze întotdeauna vom găsi piedici”

-Studentă la Master, în Cluj. Psihologie Judiciară, după ce ai absolvit deja Facultatea de Psihologie. Privind puțin înapoi, cum s-a transformat Claudia Țilia în ultimii ani? Folosind drept exemplu/pretext autobiografia, cum spuneai, cât de important a fost acest parcurs universitar?
 

-Parcursul meu universitar este unul cu suișuri și coborâșuri, având în vedere că deseori nu mi-a fost clar ce doresc să fac și nici acum nu sunt convinsă că voi lucra în domeniul psihologiei judiciare. Mă preocupă în mod personal psihologia infractorului și a victimei, relația dintre agenții participanți la acțiunea judiciară, însă momentan nu știu dacă voi activa propriu-zis în acest domeniu. E foarte posibil ca în viitorul apropiat să mai fac un master în domeniul psihologiei sau de ce nu, să-mi continui studiile în domeniul filosofiei unde sunt studentă și în prezent. Deocamdată mă dedic scrisului și continui să studiez ce am început. Descoperind noi informații și perspective am încredere că îmi voi găsi drumul optim.

-În continuarea întrebării de mai sus, poate fi deficiența o piedică pe care ne-o punem singuri? 
 

-Desigur. Poate fi o piedică doar dacă îi permitem să fie astfel. Deficiența în sine ne impune anumite limite care pot fi depășite și anumite inechități care nu pot fi schimbate și trebuie acceptate. Nu vom putea pilota niciodată un avion nevăzători fiind, dar ne putem orienta singuri pe stradă, deși unora le pare imposibil. Deficiența nu ne poate împiedica să facem ceea ce ne propunem, dacă dorim cu adevărat și în mod onest să o facem. Agățându-ne de scuze întotdeauna vom găsi piedici. Însă ideea e să fim deschiși și să căutăm activ ceea ce ne produce satisfacție și oferă utilitate societății.
 

”Să se aștepte să facă tot felul de greșeli”

-Care este/care a fost relația cu colegii, cu profesorii în mediul universitar? Cât de mult te-ai adaptat tu unor situații, cât de mult au fost dispuși ei să se adapteze acestei relații? Unde ai întâmpinat greutăți?
 

-A existat o perioadă în care mi-am reprimat nevoile, fiindu-mi rușine să ies în evidență cu ele. Apoi am înțeles că nevoile sunt firești și că n-aș putea fi ceea ce sunt cu adevărat ignorându-le sau reprimându-mi-le. Relația mea atât cu profesorii, cât și cu colegii a fost una pozitivă în general și plină de provocări în particular.
 

La Cluj există un centru care se ocupă cu accesibilizarea materialelor pentru studenții cu dizabilități, numit Centrul Cata. Prezența acestei instituții care funcționează pe bază de voluntariat m-a ajutat mult să depășesc dificultățile pe care le-am întâmpinat în legătură cu accesibilizarea unor surse bibliografice. Profesorii au fost de asemenea deschiși spre accesibilizare, atunci când le-am solicitat sprijinul.
 

-Ce sfaturi le-ai da celor care poate că nu au curajul să înfrunte un oraș mare, necunoscut și cu foarte multe provocări?
 

-Persoanelor nevăzătoare care vor alege să studieze într-un alt oraș fără un însoțitor sau celor care sunt indecise le pot sugera să nu-și seteze standarde foarte înalte de la început, fiindcă adaptarea cere timp. Sunt foarte multe lucruri noi pe care vor trebui să le asimileze și întregul stil de viață le va fi dat peste cap. Să se aștepte să facă tot felul de greșeli sau să nu le iasă din prima anumite lucruri. Nu trebuie să se supere pentru asta și nici să se lase descurajate. Totul se învață. Și să persevereze. Efortul va aduce în final rezultate. Vine un timp în care lucrurile devin mult mai lejere decât părea la început că se poate.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: