Publicația literară Hyperion, editată de Fundația Culturală ”Hyperion – Caiete botoșănene” Botoșani, reunește autori din spațiul cultural național și internațional. Regăsim în Hyperion rubricile consacrate, de la Poesis și Beletristică la Cronică literară, Eseu, Aniversări sau Memoria, însă avem în acest număr și Profil poetic.

Editorialul îi aparține, ca de obicei, lui Gellu Dorian, redactorul-șef al revistei, care trasează amar și defensiv, cu accente către o iminentă retragere, firul cronologic al Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia, care se acordă de trei decenii la Botoșani. Realizări, eșecuri, speranțe vechi, prăbușiri neașteptate, spectacol poetic și circ mediatic, confirmări și controverse, afirmări și contestații… Pentru că, se știe, niciun premiu literar din România ultimelor decenii nu a stârnit atâta patimă ca cel acordat la Botoșani.

”Când am iniţiat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, încă din primele încercări din toamna lui 1990, mi-am spus că, dacă voi realiza zece ediţii va fi o mare victorie a mea într-un oraş în care cei care diriguiseră până atunci cum şi ce trebuie să se facă în „materie de Eminescu“ la Botoşani, adică festivisme de ianuarie şi iunie, mereu pe acelaşi calapod, cu o rutină ideologică de neclintit, lăsaseră garda jos, unii, iar alţii încă se aflau într-o continuitate pe posturi, încercând adaptări din mers la noile condiţii ale libertăţii de expresie şi de activitate într-o democraţie ce-şi cerea drepturile şi noua ei lume”.

”Atunci, mi-am spus, a fost momentul când puteam pune punct şi lăsa ca oficialităţile botoşănene să gândească un alt tipar al continuării celui mai important premiul literar din România. Cum însă în preajma lui, de ceva ani de zile, roiau tot felul de oportunişti şi impostori, care doreau să-şi împartă premiul între ei, să-l transforme din naţional în provincial, local, am continuat să gândesc şi următoarea ediţie, cu eforturi din ce în ce mai mari, cu încercări de imixtiune în organizare şi mai ales în jurizare a unor vanităţi locale, încât de la ediţie la ediţie a fost din ce în ce mai greu, deşi botoşănenilor le era pus pe tavă un proiect cultural de nivel naţional confirmat de peste douăzeci de ediţii, pe care îl aşteptau cu un real şi viu interes de la an la an, dar şi căutau noduri în papură prin ostentaţiile regizate ale unui ziar local devenit mercenar al contestatarilor”.

”Mi s-au învârtit în cap atunci mii şi mii de gânduri: mă acuzam că nu am renunţat la timp, că am continuat în pofida semnalelor ce modificau percepţia despre acest premiu în primul rând în mintea botoşănenilor, care finanţau mare parte din acest proiect longeviv, apoi a presei naţionale, care s-a arătat interesată, la ultimele ediţii, doar de aceste întâmplări nefericite, făcând, cu sprijinul contestatarilor, imagine din ce în ce mai proastă Uniunii şi Premiului. Însă cum mai erau doar trei ediţii până la a XXX-a, mi-am zis că e bine să rezist, să fac această sumă de ediţii, nu la îndemâna oricui, şi să-l aştept pe cel de al treizecilea laureat la Botoşani într-o ediţie specială. Dar ce s-a întâmplat în ultimul an, din cauza pandemiei de Coronavirus, ceea ce am gândit pentru această ediţie nu s-a mai putut realiza. Ba am şi amânat-o din ianuarie pentru iunie, cînd, am sperat, se vor mai relaxa măsurile şi lumea se va putea bucura cu adevărat de acest eveniment. Acum cînd scriu acest articol, început de lună mai, nu ştiu încă pe ce buget mă sprijin, pe ce deschidere din partea oficialităţilor locale, pe cel fel de program, încât, din păcate, cea de a XXX-a ediţie a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Omnia va fi cu adevărat una specială, dar nu aşa cum mi-am dorit, ci aşa cum o impun condiţiile de acum. Ce va fi de aici înainte nu pot şti, aşa cum încerc să-mi impun o retragere şi o înmânare a ştafetei altei generaţii, care are obligaţia să lupte la fel de mult, poate chiar mai bine, pentru menţinerea acestui premiu la nivelul la care a ajuns”.

”Tot timpul până acum am trăit ca un poet pătruns de propria lui poezie”, spune invitatul acestui număr al revistei Hyperion, Călin Vlasie, căruia Gellu Dorian îi așază înainte întrebări ce scotocesc prin timpul poetic, dar și prin cotidianul pandemic.

”În tot răul e întotdeauna şi un bine. Oameni care habar nu aveau ce e acela un calculator, un spaţiu şi o comunicare online au devenit rapid utilizatori înfocaţi. E un pas uriaş în gândirea populară despre virtualitate. Acesta mi se pare cel mai mare câştig. Şi desigur, înainte de toate, preţuirea vieţii într-o lume din ce în ce mai mobilă, mai sinucigaşă poate”.

”Literatura e doar un mijloc care, nefolosit, produce un singur efect: incultura. Pierderea interesului pentru cultură, literatură, ştiinţă ne spune un lucru: guvernele româneşti, azi şi de acum încolo, trebuie să regândească un alt sistem de educaţie care să pună în prim plan valoarea şi respectul pentru valoare. Dar asta se va întinde pe ani buni pentru a recapta apa înapoi în lac”, opinează Călin Vlasie către finalul interviului.

Ioana Diaconescu aduce în prim-plan ”Lotul” de la Operă, o nouă secvență din arhivele CNSAS, de această dată despre Represiunea elitei muzicale interpretative.

”Secţiunea Artişti lirici cuprinde date inedite şi informaţii despre principalii „vinovaţi“ condamnaţi şi întemniţaţi odată cu fabricarea, de către Consiliul Securităţii Statului, a „lotului Bădescu Constantin şi alţii“, al vocilor de aur, faimoase în întreaga lume, ale Operei Române atît din perioada interbelică şi cea imediat următoare, cît şi din cea a construirii statului de democraţie populară – Republica Populară Română”, scrie Ioana Diaconescu și ne argumentează prin câteva nume, de la Constantin Bădescu și Valentina Crețoiu la Cornelia Gavrilescu și Șerban Tassian.

Antologia revistei îi reunește pe Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Moldovan, Traian Ștef și Marian Drăghici, în timp ce rubrica Poesis ne prilejuiește întâlnirea cu Horia Bădescu, Marcel Mureșeanu, Vasile Zetu, Violeta Păsat, Gheorghe Vidican, dar nu numai.

Beletristica este deschisă în acest număr de Nicolae Corlat și continuată de Doina Popa, Adi G. Secară, dar și cu pagini de Valentin Iacob și Stelorian Moroșanu.

”Teatrul era o artă, acum e doar o profesie”, este concluzia amară a lui Visarion Alexa. Consistentă și provocatoare deopotrivă este și rubrica dedicată Cronicii literare, în interiorul căreia semnează, printre alții, Vasile Spiridon, Gabriel Chifu, Victor Teișanu. 

Pagini aniversare, pagini comemorative completează și diversifică deopotrivă spațiul revistei Hyperion, pe care vă invităm să o citiți AICI

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: