Dar cel mai grav semnal este că ne pleacă tinerele generații. Suferim de un deficit al forței de muncă și graficul populației arată tot mai îmbătrânit.

O țară eșuează cu adevărat când nu reușește să își păstreze copiii acasă. Partidele aflate la putere s-au întrecut în oferte pentru pensionari, încercând să cumpere segmentul cel mai activ la alegeri. Este firesc ca vârstnicii să trăiască fără grija zilei de mâine, după zeci de ani de osteneală. Dar nu este firesc ca tinerii să se simtă descurajați în țara natală.

Cifrele conturează un dezastru demografic și economic în lipsa unor măsuri de stimulare a tinerilor să muncească în și pentru România. În ciuda percepției publice, este prea puțin relevantă majorarea salariului minim, care se menține oricum insuficient din perspectiva puterii de cumpărare și a cheltuielilor obligatorii.

Mai importante sunt relațiile cu angajatorul și statul, posibilitatea unor economii, prăpastia dintre avantajele traiului în străinătate și condițiile de trai autohtone. O altă problemă mai relevantă decât salariul minim este nedreptatea, care a depășit stadiul de conștientizare și a devenit un mecanism de gândire. Ideea poate fi lămurită lesne, dacă întrebăm tinerii ce șanse cred că au să ocupe un post într-o instituție publică, dacă la concurs se prezintă un candidat „special".

Lista carențelor e lungă și majoritatea au fost generate de oamenii împuterniciți să dirijeze destine din birou. Dintre reparațiile pe care le datorăm, cel mai important e ca România să redevină prima opțiune a tinerilor, fără de care nu poate avea viitor.

(Comunicat Cătălin Silegeanu)