Când adolescenții din Botoșani vorbesc: Ce loc din orașul tău ai schimba și de ce?

Adesea, vocile adolescenților lipsesc în orășelele din România, așa că de data asta au fost întrebați explicit: dacă ai putea, ce loc din orașul tău ai schimba și de ce?

 

În contextul pandemiei, Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis a vorbit în 2020 despre schimbare. Festivalul inițiat în Alexandria a trimis „capsule” în alte opt orașe din țară: Baia Mare, Botoșani, București, Buzău, Câmpina, Roman, Sibiu, Timișoara.

 

Tinerii au fost rugați să-și privească orașele. Au fost fotografiați în locurile urbane pe care le iubesc cel mai mult, au explicat ce-i leagă de ele și cum și-ar dori să le vadă transformate, aflăm din Scena 9.

 

 

Alberto Păduraru, 20 de ani: ”Movila” din Parcul ”Mihai Eminescu”

 

Parcul „Mihai Eminescu” din Botoșani vine la pachet cu propriul observator. Toată lumea îi zice movilă (foto sus). E zenitul parcului. Urcam acolo când eram mic, să mă simt mai mare decât oricine. Nu urcam niciodată pe cărare, mai degrabă aveam grijă să bătătoresc ceea ce iarna ajungea să fie „panta pentru sanie/celofan”. În jocurile din vremea aia, movila devenea un veritabil munte în mijlocul parcului, luat cu asalt de o mulțime de grupuri de copii (fiecare cu propriul ghid).

 

Alteori era o cazemată uriașă - dar totul a devenit din ce în ce mai concret pe măsură ce am crescut. Tranziția cazemată - loc de întâlniri a fost la fel de neașteptată ca trecerea de la urcatul movilei cu ochii în pământ la privitul în spate, căutând după fiecare pas pe cineva cunoscut. Pe acel cineva cunoscut. De fiecare dată când așteptam acolo lăsam câte un semn scrijelit pe balustrada de lemn a foișorului. Ca să țin scorul la cine așteaptă pe cine. Dar adevărul e că de multe ori doar ajungeam eu mai devreme. Tot acolo am scris și primele inițiale într-o inimă, cu plus între, cum se face. Cred că încă sunt acolo.

 

Când eram mic făceam abstracție de cei mai mari care ocupau foișorul. Exploram roată-mprejur, mințindu-mă că e de fapt un templu blestemat, cu tot felul de capcane. Habar n-aveam că e unul dintre locurile în care își aduce lumea prietena, cum aveam să fac și eu mai târziu.

 

Locul a fost împânzit de inițiale în inimă, cu plus între, tot tacâmul. Iar apogeul lui l-am descoperit vara asta, când a devenit locul de repetiții în aer liber al Atelierului de Teatru. Cumva, tot ce mi-a plăcut vreodată se suprapune cu una dintre vârstele locului.

 

Aș schimba totuși cărarea până sus (un strat de asfalt nou, poate și platoul pe care stă foișorul). Aș demarca derdelușul, despre care oricum toată lumea are habar că e acolo. N-ar strica și o ghirlandă cu beculețe. Adolescenții ar aprecia asta din alte considerente decât cei mici, dar ar fi un plus pentru toată lumea.

 

Și niște culoare, bineînțeles. E vremea ca locul ăla să renască în toate vârstele lui posibile laolaltă, în ceva pastel. Nu mă deranjează că pensula o să acopere și inițialele pe care le-am scris demult. O să fie mereu acolo, a intrat în energia locului. Iar ce rămâne e simplă estetică. Sau grijă. Sau ambele.

 

 

Catrinel Amitrului, 18 ani: De ce muzeul nu a crescut odată cu mine?

 

 

A rămas doi pași în spate, încă de când reprezenta pentru mine doar un loc de joacă, niște scări numai bune de explorat și făcut acrobații, o scenă în aer liber fix în mijlocul orașului, parcă special pusă acolo. Toți ochii sunt pe tine, fără să trebuiască să șantajezi pe nimeni ca să vadă spectacolul tău muncit din greu, pentru ca mai apoi sa primești zâmbete, diferite de ale părinților, la plecăciune. Ajungi mai târziu în fața unei clădiri care, fără să-ți dai seama, ți-a împrumutat senzațiile ei și poveștile din interior. Observi ca acolo ai rămas.

 

Poate acolo ți-ai pus prima dată întrebări despre tine, poate acolo ai împărțit prima data un covrig cu un alt copil fără nici măcar să îi știi numele, poate acolo ai acceptat că nu e tocmai ușor sa se înțeleagă neînfricata de șapte ani cu fata de aproape 19, dar că într-un final se descurcă ele-eu-multele. Acolo mi-am lăsat exuviile, acele carcase subțiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe.

 

Și tot acolo s-au transformat în imagini care mă încălzesc și astăzi, când mi-e frig de mine. Așa cum în muzeu treci ușor de la epoca metalelor la contemporană, așa am trecut și noi, plini de viață, încăpățânați, serioși, fericiți, revoltați, îndrăgostiți, supărați, recunoscători.

 

 

David Vatavu, 18 ani: Terenul de fotbal din cartierul în care locuiesc

 

 

Majoritatea copilăriei mi-am petrecut-o acolo, nu pentru că eram un jucător foarte bun, ci pentru că era locul nostru principal de socializare. E doar o zonă îngrădită, cu doi nuci pe care îi foloseam drept bare, și cu un asfalt plin de găuri și pietre în care ne juleam genunchii în fiecare vară. Pentru noi era destul ca să stăm acolo jucându-ne cu orele doar ca sa o luăm a doua zi de la capăt.

 

Acum patru ani, terenul nostru a fost făcut parcare, însă copiii au continuat sa meargă sa se joace la poarta dintre nuci. Proprietarii mașinilor erau deranjați de nucile care cădeau pe mașinile lor și de copiii care se jucau printre ele, așa că unul dintre nuci a fost tăiat, iar copiii au fost nevoiți sa meargă în alta parte. În Botoșani sunt puține locuri în care te poți juca fotbal gratis, iar acest teren era unul dintre ele.

 

Aș transforma parcarea într-un teren de sport cu mai multe întrebuințări. Tot terenul să fie asfaltat din nou, ca să se reducă riscul de accidentări, și să fie puse două porți care au deasupra și coșuri de baschet - astfel vor veni și mai mulți copii să facă sport, în loc sa piardă vremea în localuri.

 

(Foto: Vlad Catană)

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store