Vlad Pamfil este singurul botoşănean inclus în clasamentul mondial al WKF (World Karate Federation). Un clasament realizat strict pe baza rezultatelor obținute de sportivi în competițiile recunoscute de Federația Mondială de Karate, organism cu aproape 200 de țări membre. WKF este, de altfel, și singura organizație de karate recunoscută de Comitetul Internațional Olimpic.

Sportivul din Botoșani se află pe locul 244. Doar opt români sunt incluși în clasamentul WKF, Vlad Pamfil fiind al patrulea. În spatele acestor cifre, însă, se află o muncă uriașă, un efort susținut și, mai ales, o disciplină a vieții căreia puțini dintre noi i-am face față.

Karate este mai mult decât un sport. Este în primul rând o filosofie de viață, un echilibru între aspirații și posibilități, o trăire interioară care îl situează pe sportiv într-o altă paradigmă a existenței.

”Să ai 100 de victorii în 100 de lupte nu e cea mai mare realizare. Să-ți supui inamicul fără luptă e marea artă”, spune Gichin Funakoshi, fondatorul stilului Shotokan. Karate Shotokan este stilul cel mai răspândit la nivel mondial, dar și în România. Și asta pentru că, aflăm de la același Gichin Funakoshi, „scopul final în karate nu este o victorie, ci desăvârșirea caracterului participanților“.

L-am provocat pe Vlad Pamfil la o discuţie despre karate, competiţii, disciplină sportivă, experienţa de profesor în mediul rural, dar şi despre ce înseamnă viaţa între antrenamente şi profesie. Are 60 de kilograme (categorie la care concurează în prezent) și o forță care străbate mai ales din calmul privirii. Impresionează la Vlad Pamfil cumințenia discretă, îmbrăcată într-o timiditate șlefuită delicat în familie. La 24 de ani, poartă o platoșă a cumsecădeniei rar întâlnită în zilele noastre. Este fiul unui campion, însă tânărul sportiv și-a construit propria personalitate, probată deja în zeci și zeci de confruntări pe toate meridianele lumii.

Avea doi ani când a pășit prima dată în sală. La cinci a intrat în sportul profesionist. ”Era o joacă pe atunci”, mărturisește astăzi cu o umbră de melancolie în privire. Aproape 20 de ani de antrenamente, drumuri lungi către competiții, disciplină și rigori ale vieții. O perioadă, pe Vlad Pamfil îl găseai însă nu doar în sala de antrenament, ci și în trupa de teatru de la Palatul Copiilor, în echipe de dans sau muzică. Până într-o zi, când a fost nevoit să aleagă...  

”Să gândești înainte de a acționa!”

-În Botoșani, când spui Vlad Pamfil spui karate. A fost singurul sport de care v-ați simțit atras? Ați lăsat ceva în urmă ce ați regretat mai târziu?

-Mai jucam baschet prin gimnaziu, un pic prin liceu, un pic și pe la facultate. Dar nu ai cum să faci mai multe sporturi deodată și să le faci și bine. De aceea am rămas la karate.

-Și totuși, o vreme ați făcut și karate și teatru. Și le-ați dus bine pe amândouă!

-Da, dar și acolo a trebuit să aleg la un moment dat. Era obositor, plecam în deplasări cu teatrul, veneam acasă, mă antrenam și plecam la competițiile de karate. Da, făceam și teatru, și dans, și muzică... Era prea mult. La un moment dat nu am mai putut, a trebuit să aleg.

-Ați excelat mai ales în pantomimă! Să ne oprim puțin aici, la povestea asta. Citind despre Karate Shotokan, am aflat că este un sport care antrenează deopotrivă mâinile, palmele, picioarele și că sportivul execută acele mișcări largi. Pantomima, într-un fel, se bazează pe mâini, palme, și regăsim și acele mișcări ample...

-Da, așa este. La karate sunt două probe, kata și kumite. Kumite, la care particip eu, este lupta în sine. Iar Kata este lupta imaginară. Da, semăna puțin kata cu pantomima. Sigur și de asta mă descurcam bine la pantomimă.

-Gândind acum către vremea de atunci, vă ajuta teatrul să practicați mai bine karate sau dimpotrivă, karate vă ajuta în teatru? Mă gândesc și că teatrul înseamnă în primul rând emoții, trac pe scenă...

-Aveam oricum și emoții și trac. Dar odată ce ajungeam pe scenă dispăreau toate. De aceea, da, karatele mă ajuta mai mult în teatru decât invers.

-Cum vă ajută efectiv în viața reală acest sport?
 

-Te face mai ordonat în primul rând. Și în gânduri, te ajută să fii calm tot timpul, să știi să gestionezi situațiile. Să gândești înainte de a acționa!

-O problemă actuală este cea a siguranței personale în societate. Vă ajută într-o situație conflictuală, de agresivitate stradală, de pildă?

-Te ajută să te aperi. Te ajută la orice, practic. M-am confruntat cu astfel de situații și a funcționat. E altfel când faci toată ziua antrenamente, pregătiri... Dacă se întâmplă ceva pe stradă imediat știu ce să fac, nu mă sperii, nu intru în panică. Asta nu înseamnă neapărat să te lupți, ci în primul rând să eviți un conflict, să detensionezi o situație. Depinde de persoană, însă. Sunt mulți care practică karate și devin mai agresivi decât erau înainte. Este o chestiune personală.

”Analizez unde am greșit, unde am de corectat”

-Sunt multe stiluri de karate. Stilul Shotokan este cel mai răspândit nu doar în România, ci și la nivel mondial. La Shotokan vorbeați mai devreme de ramura tradițională, care nu intră în competiții, și care e mai mult o chestiune mistică, de dezvoltare tradițională. Iar ceea ce practicați efectiv este latura sportivă, competițională. Unde se întâlnesc ele?

-Nu se poate una fără alta. Baza este latura tradițională. Karate tradițional înveți prima dată când vii la sală. Apoi evoluezi, dezvolți cealaltă ramură și mergi la competiții.

-Cât de importantă este competiția în karate?

-Fiecare își alege ce ia din acest sport. Dacă vii la sală ca să practici doar pentru tine, asta faci. Dacă vrei să te antrenezi pentru competiții, în schimb, sunt alte metode de antrenament.

-A evolua din punct de vedere competițional înseamnă să acumulezi puncte. Punctele te propulsează în clasamentele internaționale?

-Depinde de competiții, sunt concursuri normale la care oricine poarte participa. Și sunt cele de tip Karate 1 Premier League, în care acumulezi puncte în campionate europene, mondiale, campionate Karate 1 Seria A.

-Ați fost în Premier League...

-Am fost. Când eram mic, la cadeți, în Croația, am câștigat locul 1 în Karate 1. Am câștigat și la Balcaniadă locul 1, în Grecia. Apoi după un an în Cipru, tot locul 1. La juniori am câștigat locul 2 la Balcaniadă...

-La seniori, unde concurați în prezent, este mai dificil?

-Mult mai greu, da! Și sunt și foarte mulți sportivi.

-A cântat imnul pentru Vlad Pamfil, ați trăit euforia victoriei. Dar cum gestionați pierderea unei competiții? Sunteți pregătiți pentru astfel de situații?

-Depinde, dacă ai muncit mult înainte pentru acea competiție și ai pierdut, da, e foarte greu. În schimb, dacă știi că nu ai avut timp să te antrenezi sau nu ai muncit destul... De fiecare dată mă gândesc bine la asta: m-am antrenat destul sau nu? Apoi merg acasă și o iau de la capăt. Analizez unde am greșit, unde am de corectat.

”Menirea unui instructor este să adapteze fiecărei persoane exercițiile potrivite”

-Ce e mai important: să câștigi locul 1 în fața unui adversar mai slab sau să pierzi un titlu în fața unui adversar foarte bun?

-Mai bucuros sunt dacă iau locul 2 și adversarul mult mai bun ia în final locul 1 decât să câștig ușor în fața unui adversar mai puțin pregătit.

-Nu toți sportivii merg către o facultate de profil. Ați ales Facultatea de Educație Fizică și Sport. V-a schimbat acest lucru percepția asupra sportului pe care îl practicați?

-Da! În primul rând faptul că în facultate am mai încercat și alte sporturi. Și în al doilea rând am găsit și alte metode de antrenament pe care să le aplic în karate. Am făcut și în facultate karate, am fost în situația în care eu a trebuit să predau karate, fiind singurul din anul meu pe acest sport. Apoi am avut licența despre karate, ceea ce înseamnă că m-am documentat mult mai mult, am aflat lucruri pe care nu le știusem niciodată până atunci. Elemente de teorie care te introduc în noțiuni despre istoria sportului. Știam în mare acele noțiuni dar atunci am aprofundat, mă refer la tehnici din vechime, la evoluția sportului...

-Și totuși, la Master ați cotit-o puțin...

-Da, la Master am ales Fitness și estetică corporală. Ca să învăț și altceva, ceva nou care să mă ajute și pe mine. Este vorba despre un domeniu foarte larg, cu multe ramuri. Fitness pot să fac afară, în sală, cu echipament, fără echipament, cu greutăți sau fără greutăți. Te poți juca cu exercițiile, să faci în așa fel încât să scoți ce e mai bun dintr-un astfel de program.

-Astăzi practicați fitness în Botoșani, în calitate de instructor. Este nevoie de un program adaptat fiecărei persoane sau există un set de exerciții care se aplică tuturor?

-Poți să îți dai seama ce anume are nevoie fiecare. Evident, va lucra la început câteva exerciții pentru a vedea cum se descurcă, apoi se aleg exercițiile specifice. Nu va lucra complicat dacă el este la un nivel simplu. O iei de la zero cu fiecare. Menirea unui instructor este să adapteze fiecărei persoane exercițiile potrivite.

-Ce transformări se observă la cei care practică fitness?

-Se îmbunătățește tonusul muscular în primul rând, chiar și rezistența cardio-respiratorie. Mai și slăbesc unii... Trebuie să faci și constant acest lucru, dacă vrei rezultate. Apoi să ai grijă și la alimentație, să nu faci excese, să bei apă. Dar ca instructor nu poți obliga pe nimeni, de pildă, să bea 2-3 litri de apă pe zi. Și aici este tot o chestiune personală.

-Ca sportiv, ca practicant de karate, mai exact, vă ajută zona asta de fitness?

-Sigur că mă ajută! Mi-am mai schimbat și eu stilul de viață. Sunt mult mai atent la alimentație. Am simțit și la competiții, altfel te simți când mănânci mai sănătos. Nu îți mai amorțesc picioarele, te simți mai hidratat, chiar și mintea este mai limpede.

Antrenor și tată pentru campion

-Cât de mult a contat faptul că ați fost antrenat de tatăl dvs.? Vorbim despre Cătălin Pamfil, la rândul său un campion la karate cu zeci de medalii la nivel național și internațional.

-Foarte mult a contat, având în vedere că sunt foarte mulți sportivi care nici nu au antrenor, trebuie să se antreneze singuri. Contează foarte mult!

-Cum este Sensei Cătălin Pamfil ca antrenor pentru fiul său?

-Un antrenor foarte bun. A știut mereu să gestioneze situațiile din sală. Dacă eram mai nervos într-o zi sau nu puteam lucra deloc, îmi spunea să merg acasă, să mă liniștesc și să vin în sală în altă zi. Pentru că se întâmplă să ai zile mai bune și zile mai proaste. Alți antrenori nu cred că făceau asta...

-Alți antrenori nu făceau asta. Dar antrenorul dvs. făcea asta doar cu fiul lui sau și cu ceilalți?

-Și cu ceilalți, nu doar cu mine!

-Ați simțit vreodată vreo presiune, faptul că de la fiul lui așteaptă mai mult decât de la alți sportivi?

-Da, am avut și o presiune, chiar și în competiții. Mă gândeam uneori că a muncit mult cu mine și s-ar putea să nu câștig un meci sau o medalie... Dar am promis că nu mă mai gândesc la astfel de lucruri, ci iau fiecare meci în parte. Obiectivul este să câștig meciul de acum, apoi mă voi gândi la cel care urmează și tot așa... Și va veni și medalia, dacă muncesc și mă antrenez.

-Este tata un model? Pentru că vorbim, cum spuneam, despre un sportiv cu foarte multe medalii și titluri obținute de-a lungul timpului.

-Da, sigur, este un model. M-a ajutat mereu când am avut nevoie. Ca să fii antrenor urmezi un curs la București. Practic, el este Sensei, asta este denumirea în interiorul sportului. Plus că, pentru a fi antrenor la marile competiții, susții teste, urmezi cursuri. Iar acreditările nu sunt permanente, ele expiră, sunt ca niște atestate. Ești supus din nou unor teste și tot așa... Nu este deloc ușor.

”La karate trebuie să înveți continuu”

-Ați avut două competiții în această toamnă, în Italia și la București, la Cupa României. Cum a fost?

-Greu! Cu adversari foarte buni, pe care i-am avut și la Europene. În Italia, de pildă, l-am bătut pe sportivul din Ungaria, care avea locul 5 la Premier League. Cu el am mai luptat în Cipru, la Balcaniadă, când eu am luat locul 1. În Cipru l-am învins eu, apoi la Veneția, în urmă cu câțiva ani, m-a bătut el, iar eu l-am învins atunci pe sportivul din Germania care m-a bătut acum, în Italia. Se schimbă lucrurile permanent, depinde foarte mult cum gestionezi meciul.

-Ați considerat vreodată că un concurs mare la care ați participat fără să fi urcat pe podium este o competiție pierdută?

-Nu, niciodată! Mereu câștigi foarte multă experiență din fiecare competiție. Chiar și faptul că te uiți la ceilalți cum luptă este foarte important. Toți sportivii fac asta, își urmăresc adversarii, așa a evoluat acest sport. Oricum, la karate trebuie să înveți continuu, mereu găsești mișcări pe care nu le-ai știut până atunci.

-La București ați fost pe podium, medalie de bronz. Este altfel o competiție națională față de una internațională?

-Diferă, da, este și în funcție de adversar. Dar și competițiile din România au început să fie foarte grele. Este mai mare lupta în țară, pentru că aici ai nevoie de rezultate pentru a merge mai departe. Apoi, fiecare sportiv trebuie să își apere locul.

-La ce nivel este acum Vlad Pamfil?

-La nivel mondial sunt pe locul 244. Eram pe 202, dar au mai fost câteva competiții la care nu am participat.

”Este foarte frumos să predai la țară”

-Profesor de educație fizică și sport la Rădăuți-Prut, pe malul Prutului. Cum este această experiență pentru un campion la karate?

-Ceva nou, de care mi-a fost frică la început. Și de examenul de titularizare mi-a fost teamă, dar am reușit. Am învățat temeinic, în fiecare zi, și am reușit. Acum sunt profesor titular la Rădăuți-Prut. O zonă foarte frumoasă, e prima dată când am ajuns acolo. În afară de faptul că e o distanță mare de străbătut, este foarte frumos să predai la țară. Prima dată eram speriat de această perspectivă, dar acum mi-am schimbat percepția. Profesorii sunt foarte buni, începând cu doamna directoare.

-Cum au reacționat copiii?

-Predau la clase de gimnaziu, iar copiii sunt bucuroși că au un profesor tânăr... Facem activități mai diferite, de care ei sunt atrași. De exemplu am început să facem baschet, ceea ce ei nu au jucat niciodată până acum. Pentru că au spus că vor să învețe ceva nou. Le-am promis că, dacă sunt cuminți, le voi arăta și karate.

-Credeți în menirea unui profesor de a schimba destinul unui copil?

-Da, cred!

-Pe 15 octombrie împliniți 24 de ani, prilej și pentru noi să vă urăm La mulți ani, sănătate, mult succes în competițiile viitoare, dar și frumoase realizări alături de elevii dvs.!

-Mulțumesc!