Geniu ajuns la mila cetăţenilor

Rămas din cauza bolii fără loc de muncă, poetul a ajuns la mila cetăţenilor, care strângeau bani pentru el. Cu greu, Eminescu a reuşit să primească o pensie din partea statului.

Mihai Eminescu a fost scriitor de geniu, un jurnalist fenomenal şi un patriot. Contemporanii au lăsat mărturii despre un Eminescu frumos, cu o voce de aur, un camarad petrecăreţ şi pus pe glume şi poveşti. În ultimii ani de viaţă Eminescu a trăit un calvar. Măcinat de o tulburare psihică gravă, rămas fără loc de muncă, vânat de politicienii criticaţi în paginile editorialor sale, poetul şi-a sfârşit existenţa într-o sărăcie lucie, întreţinut din colecte publice şi mai ales din mila prietenilor şi admiratorilor. Statul nu i-a oferit niciun fel de ajutor până aproape de moarte.  

Redactorul-şef de la ”Timpul”, plimbat prin sanatorii   Din 1877 până în 1883, Eminescu a fost redactor-şef la ziarul conservator ”Timpul”. Contemporanii şi specialiştii în viaţa şi creaţia eminesciană spun că marele poet muncea pe brânci, bea multe cafele şi fuma ”ca un turc”. Activitatea epuizantă de la ziar, reacţiile stârnite în mediul politic prin editorialele sale incisive, dar şi problemele de natură personală l-au epuizat fizic, dar mai ales psihic. La 28 iunie 1883, Eminescu a cedat. La Capşa a făcut o criză cumplită.  

 A scos revolverul şi ameninţa că-l va ucide pe Regele Carol I. A ajuns mai apoi la baia Mitraszewski, de unde a fost ridicat de poliţişti şi dus într-un mod brutal la sanatoriul doctorului Şuţu.

”La ospiciu, unde fusese transportat în chip brutal şi nu în veşmintele sale, rămase în apa băii, Eminescu se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor”, scria George Călinescu.

Din acel moment începea calvarul lui Eminescu. Restul vieţii sale îl va petrece în umilinţă, sărăcie, cărat de la un sanatoriu la altul. Pe 20 octombrie, de la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu a fost transferat la sanatoriul de la Oberdöbling din Viena, însoţit de prietenul său, Chibici Revneanu.  

Aici este diagnosticat cu sindrom bipolar, adică oscila între manii şi depresii. Pe 26 februarie 1884, Eminescu, după moartea tatălui său, Gheorghe Eminovici, pleacă la un alt sanatoriu, în Italia. Se întoarce în luna martie, fiindcă fratele său, Nicu Eminovici, s-a sinucis la Ipoteşti. În luna septembrie a aceluiaşi an, Eminescu îşi revine şi este încadrat pe un post de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi, după ce i s-ar refuzat un post de revizor. La Iaşi descoperă bucuria de a trăi, căzând însă pradă exceselor. Bătea crâşmele cu profesorii de liceu şi era deseori recuperat de junimişti.  

”Unii prieteni luară pe Eminescu şi-l duseră pe la vestitele crâşme periferice cu vin bun, printre care Bolta Rece. Prinzându-se ba cu profesorii de liceu Dogaru, Vârgolici, Ştefan Cerchez, ba cu Petre Grigoriu, poate şi cu Creangă, poetul scăpa de sub supravegherea junimiştilor dietetici şi dispărea ca-n vremurile bune prin crâşmele mărginaşe, iar toamna prin vii pe la Socola, unde îl răpiseră amicii”, scria Călinescu.

Între 1884 şi 1885, Eminescu ajunge să predea inclusiv geografia şi statistica la o şcoală ieşeană.    

Poetul părea că-şi revine. Nu a durat mult până când, scârbit de munca plictisitoare şi nepotrivită cu priceperile sale, dar şi de sărăcie, Eminescu a căzut din nou. Nu-şi mai făcea treaba la locul de muncă şi se ducea în cele mai josnice localuri.

”Bea fără cumpăt şi, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante pierzând nopţile şi istovind ultimele energii sufleteşti. Lăsa biblioteca cu uşile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărţile eliberate în registru şi-şi însuşea garanţiile băneşti pentru cărţi”, adăuga Călinescu.

Ajunge să umble neîngrijit şi se comportă necuvincios cu femeile pe stradă. Este din nou ridicat şi plimbat prin sanatorii.  

 Abia în 1887 revine de la Mănăstirea Neamţ, o bolniţă pentru bolnavii psihic. Se întoarce la Botoşani fiindcă şi-a pierdut şi postul de sub-bibliotecar. Aici este îngrijit de sora sa invalidă, Harrieta, şi urmează o scurtă perioadă de revenire. Era tratat însă cu mercur pentru sifilis, o boală de care nu suferea. Tratamentul i-a făcut mai mult rău şi l-a pus din nou la pat. Pleacă după un an la Bucureşti, cu Veronica Micle. Din ce în ce mai bolnav, vlăguit de mercurul otrăvitor, Eminescu ajunge la un ultim sanatoriu, la Mărcuţa. Aici va muri în vara lui 1889, după un stop cardio-respirator provocat cel mai probabil de intoxicaţia cu mercur. Pe scurt, Eminescu şi-a petrecut ultimii 6 ani din viaţă mai multe prin sanatorii.  

Sărac lipit, umilit, trăia din chetă  

În toţi aceşti ani, Eminescu nu a avut nicio sursă de venit. Doar pentru o scurtă perioadă a avut un salariu mizer de sub-bibliotecar şi de profesor. În rest, fără loc de muncă, bolnav, poetul a trăit din mila oamenilor. Calvarul lui Eminescu începe imediat ce-şi revine după criza din anul 1883. Aflat la sanatoriul din Austria, acesta realizează că nu mai are nicio sursă de venit, loc de muncă şi că este mereu flămând.

”Neavând de lucru, închis c-un alt individ, hrănit rău, precum se obişnuieşte la spitale, şi lăsat în pragul celor mai omorâtoare griji în privinţa viitorului, mi-e frică chiar a-mi plânge soarta, căci şi aceasta ar fi interpretat ca semn de nebunie. (...) Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece, nenorocitul tău amic, M. Eminescu”, îi scria poetul prietenului său Chibici.    

Mai mult decât atât, îşi ruga prietenul să-l scoată de acolo. În tot acest timp Eminescu trăia în sanatorii din mila prietenilor care strângeau fonduri pentru a-l întreţine. Maiorescu în special reuşise să asigure fonduri lunare pentru poet. Când s-a întors de la Viena a primit 1.500 de lei, din vânzarea unor poezii, dar şi din fondurile strânse de Junimea. Practic, Eminescu nu avea nicio sursă de venit. Nu-şi cumpăra haine şi locuia în clădiri insalubre.

Poetul se simţea umilit de mila prietenilor şi mai ales de faptul că toată lumea ştia că se strângeau fonduri pentru a-l ajuta să supravieţuiească.

”Ajutoarele, în loc să-l consoleze, îl împietreau de ruşine şi deznădejde”, preciza Călinescu.

Abia în 1885 reuşeşte să se angajeze cu ajutorul junimiştilor pe postul de sub-bibliotecar la Iaşi. Salariul mizer nu-l ajuta să o ducă mai bine. Trăia într-o şură din curtea hanului Bacala.    

”De vreme ce rezidez într-o hulubărie puţin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înteţeles că nu am unde pune lucrurile mele(...) O tristă iarnă mă aşteaptă şi o tristă viaţă”, îi scria Eminescu aceluiaşi Chibici.

După ce alunecă din nou pe panta viciilor, iar tulburările psihice îi dau noi crize, Eminescu rămâne şi fără acest loc de muncă. Din nou sărac lipit, fără niciun venit, la mila prietenilor. La bolniţa de la Neamţ a stat într-o mizerie de nedescris, alături de alienaţi mintal, îmbrăcat doar cu un palton lung şi o tichie pe cap.

Cu demnitate, refuză însă o colectă publică pentru întreţinerea sa, iniţiată de Vlahuţă. Marele poet, recunoscut ca genial încă din timpul vieţii sale, trăia într-o mizerie cruntă. În 1887 se întoarce la Botoşani, unde stă cu sora lui Harrieta, o femeie cu grave dizabilităţi fizice, dar care l-a îngrijit cu multă pasiune. În oraşul său natal Eminescu cunoaşte şi perioade de revigoare, dar şi de cădere. Starea sa materială însă era aceeaşi. Nu avea loc de muncă şi niciun venit. Trăia din mila prietenilor, a elevilor care-l venerau, dar şi a oamenilor de cultură. Criticii spun că Eminescu ar fi murit de foame dacă nu ar fi fost întreţinut de prieteni.    

”Existenţa lui Eminescu ar fi fost o problemă gravă dacă prietenii şi admiratorii nu s-ar fi gândit să-i trimită bani”, spunea Călinescu.

De exemplu, elevii şcolii de pictură au reuşit să strângă câteva mii de lei, cu ajutorul a 500 de liste de subscripţie. Elevii cereau câte un gologan pentru ca Eminescu să poată trăi. Mărturiile vremii arată că au fost destui şi cei care au refuzat să dea şi această sumă modică pentru Eminescu. În orice caz banii au fost trimişi poetului la Botoşani. A urmat însă adevărata umilinţă după ce a fost mediatizată intens în presa vremii, nefericirea poetului, nu fără urmă de ironie pe alocuri.

Ajutoare primea şi de la A.C. Cuza şi IV Morţun, care au organizat două concerte caritabile pentru poet. Au strâns o mie de lei şi i-au trimis banii surorii poetului. Harrieta îi strângea cu grijă şi îi chivernisea cu grijă.    

De altfel, bogata familie Emilian din Iaşi, prin Cornelia Emilia, o femeie autodictată şi pasionată de cultură, îi plătise tratamentul şi un nou sejur al poetului pentru tratament. Inclusiv botoşănenii zgândăriţi în orgoliu de toate donaţiile din ţară s-au apucat să strângă bani pentru Eminescu.

”Botoşănenii au alcătuit şi ei un comitet şi cu ajutorul fraţilor Vlădicescu au dat o serbare, al cărei beneficiu în sumă de 700 lei a fost încredinţat lui Em. Leonescu, profesor de liceu şi casierul unei societăţi de economie din Botoşani, spre a-i remite lunar poetului, câte 100 lei”, scria Nicolae Iosub în lucrarea ”Mihai Eminescu la Botoşani”.

Poetul se simţea umilit de toate aceste strângeri de fonduri. Cu toate acestea nu le putea refuza fiindcă nu avea altă sursă de venit.

”Eminescu venea regulat la fiecare început de lună la casa de economii şi cu o atitudine foarte umilită îşi cerea ajutorul de 100 lei, dând adeverinţă de primire”, scria Nicolae Iosub în aceeaşi lucrare.  

Eminescu, bătaia de joc a statului  

Umilinţa prin care trecea poetul era cauzată şi de indiferenţa autorităţilor. Deşi grav bolnav şi recunoscut încă din timpul vieţii ca o personalitate uriaşă a culturii române, Eminescu nu a primit iniţial niciun fel de ajutor bănesc din partea statului. Din 1883 şi până în 1888, în afară de cărţile vândute şi de scurta perioadă de salariat, Eminescu a trăit din mila prietenilor, din fonduri strânse de elevi şi admiratori, din concerte şi reprezentanţii teatrale caritabile. Fără toate acestea poetul ar fi dormit pe stradă şi ar fi murit de foame. Indignaţi, 60 de intelectuali botoşăneni trimiteau în mai 1887, Consiliului Judeţean un memoriu prin care cereau acordarea unui ajutor bănesc poetului, tocmai pentru a nu mai suferi umilinţa donaţiilor publice.    

”Domnule Preşedinte, cetăţeanul ilustru, bărbatul virtuos, poetul suav şi neimitat, Mihail Eminescu, se află de câteva săptămâni în oraşul nostru în casa surorii sale d-n Enrieta Eminovici. Multă lume aicea cunoaşte suferinţele extreme de care este atinsă sora poetului şi puţini s-au gândit până la ce semn prezenţa nepreţuitului oaspe apasă din această cauză existenţa acestei fiinţe”, scria aceştia Consiliului.

În cele din urmă consiliul de întruneşte. Consilierii nu sunt dispuşi însă să-i ofere lui Eminescu un ajutor bănesc din partea statului.  

Apelează în schimb la tot felul de tertipuri politicieneşti.

”Dl Leca îngrijorat, de soarta patriei,zise că Eminescu era prea mare pentru judeţ, căci el a servit ţara, că ar fi incorect să i se dea ajutor, că s-ar crea precedent şi că  în sfârşit trebuiesc ”căzărme”. Mult mai prudent, dl Savinescu propuse a se da ajutor, „însă să nu se precipiteze”, ci să se lase pe toamnă”, preciza George Călinescu.

La intervenţia prefectului Boldur-Lăţescu, se aprobă suma de 120 de lei, ca ajutor lunar pe un an.  Eminescu va vedea însă doar 1000 de lei din această sumă, restul fiind tăiat fiindcă deja poetul a început să primească pensie de la stat. Culmea, Mihai Eminescu, a fost ajutat de stat cu doar câteva luni înainte de a muri şi cu o sumă infimă. (Sursa: Adevărul)