Bogdan Ota, compozitorul şi pianistul român devenit celebru în urma concursului "Norvegienii au talent", vorbeşte, într-un interviu acordat Mediafax, despre viaţa lui, de la copilul îndrăgostit de pian din Botoşani la finala celebrului concurs din Norvegia, care i-a adus un contract cu Sony Music International.
În vârstă de 33 de ani, fiul medicului Alexandru Ota, fost deputat, Bogdan a avut o viaţă desprinsă parcă dintr-un film. A iubit de mic pianul, a urmat studii muzicale la Conservatorul din Iaşi, unde a rămas repetent însă în primul an, a încercat să îşi facă o carieră muzicală în România, însă nu a reuşit. Nemulţumit de mediul muzical românesc care nu i-a dat nici o şansă de afirmare, Bogdan Ota a plecat, anul trecut, în Norvegia, unde - după ce a practicat tot felul de meserii, printre care şi montatul copiatoarelor -, a fost înscris fără să ştie în competiţia "Norske talenter/ Norvegienii au talent" de şeful lui de la momentul respectiv. Astfel, Bogdan Ota a devenit cunoscut pentru propriile lui compoziţii, datorită cărora a ajuns pe locul al doilea în finala concursului "Norvegienii au talent" (difuzată pe 27 mai pe postul norvegian de televiziune TV 2), fapt care i-a permis, de altfel, să îşi reia cariera muzicală. La o săptămână după finala "Norvegienii au talent", Bogdan Ota a fost sunat de reprezentanţii Sony Music International, cu care a semnat un contract. În momentul de faţă, Bogdan Ota susţine concerte în toată lumea, a creat muzica unui scurtmetraj psihologic şi lucrează într-un studio din Norvegia pentru lansarea primului său album, care va apărea sub egida Sony Music International, după cum a declarat artistul în interviul acordat Mediafax.
Iată mai jos câteva pasaje din interviu privitoare la perioada petrecută la Botoşani.
“Cred că am început să fac muzică la naştere, dar nu-mi ieşea foarte bine atunci, eram enervant pentru toată lumea (râde). Practic am pus mâna pe un instrument pentru prima dată în viaţă pe la trei, patru, cinci ani, ceva de genul ăsta, când am găsit în casă chitara tatălui meu. A avut-o pe când era student. A încercat şi el la un moment dat să se joace cu chestia asta. M-am îndrăgostit de pian în clasa întâi, când, la o serbare a abecedarului, o fostă elevă a învăţătoarei mele venise şi cântase celebra temă a lui Kirculescu care s-a folosit ca generic la "Teleenciclopedia". În momentul acela, m-am dus acasă, am început să mă dau cu capul de pereţi "Vreau pian, vreau pian, vreau pian". Ai mei şi-au imaginat că o să fiu probabil un doctor ca ei, dar un pic mai deştept, pentru că o să ştiu să cânt şi la pian şi o să vorbesc şi nişte limbi străine şi ar fi fost ok. N-a fost să fie aşa. Pentru că nu am mai vrut să mă desprind de instrumentul ăla. În realitate - foarte mulţi cunosc acest lucru - nu am fost cel mai studios elev sau student şi nu pentru că nu studiam la pian, ci pentru că nu studiam ce mi se dădea la şcoală. Eu am petrecut zi de zi foarte foarte multe ore în faţa pianului, dar studiam altceva”.
“Am început cu ore în particular de pian, cum începe toată lumea. Să fiu sincer, profesoara pe care am avut-o atunci m-a dat afară de la clasă după două luni de zile, pentru că nu eram interesat de nimic din ce-mi dădea ea, mi se părea prea plictisitor. Eu, între timp, încercam să cânt acasă, pe pian, Europe, Metallica, Tina Turner, ce mai avea taică-miu pe benzi de magnetofon. Am început să fac serios pianul şi în mod profesionist când eram prin clasa a şaptea - a opta, nu-mi amintesc exact ce vârstă aveam atunci. Am avut parte de un profesor excelent, doamna Silvia Munteanu din Botoşani. Dumneaei, practic, mi-a aşezat mâna exact cum trebuie pe pian şi împreună cu dumneaei au urmat patru ani grei de liceu, în care a trebuit să repar ce învăţasem eu amatoriceşte acasă. Dumneaei m-a pregătit pentru admiterea la facultate. Am intrat primul la Conservator la Iaşi, apoi am rămas repetent după anul întâi, cu nota 1 la pian”.
