„ID please”, zice „gorila” de la intrarea în Verve, un club din centrul Londrei, în care sâmbătă seară parcă s-a dat drumul la pompa cu naţionalităţi. Trei români, dintre care doi cu state vechi de Regat Unit, scot buletinele. Ce eroare… Bodyguardul vede că-s români, bagă un „unfortunate”, adică regretă cumva, şi le cere să facă o frumoasă cale întoarsă. Acolo nu pot intra… Când e vorba de oameni din spaţiul mioritic, nici măcar de cheltuit bani nu mai sunt buni. Încă o încercare, la Right Blue… „15 pounds” cere o „gorilă” parcă trasă la indigo cu precedenta. Pentru ceilalţi intrarea e doar vreo 6 lire. Urmează o negociere, românaşii dau să plece când aud, „OK, 10 pounds” şi se întorc… 

România? „More, more meat”

Este una dintre umilinţele pe care românii, fie ei mai noi sau mai vechi prin „Great Britain”, trebuie să le suporte „day by day” în ţara reginei. Şi asta într-o capitală europeană în care englezii get-beget par deja a fi în minoritate, pierduţi într-o mare de indieni, pakistanezi, coreeni, japonezi, chinezi, ruşi, polonezi, albanezi, italieni şi, bineînţeles, români. Romania? Gipsy, girl, Dracula, Ceauşescu & „more, more meat”, cam asta este, foarte pe scurt, opinia generală a britanicilor despre români. Iar carnea asta multă nu e neapărat dintr-aia vie, asta e opinia lor: românii mănâncă foarte, foarte multă carne.

Strip-tease cam scump pentru Balcani

E însă şi destulă „vie”. „Cred că 80% dintre fetele din cluburile din strip-tease sunt românce. Nu este bar să nu aibă măcar o dansatoare româncă”, spun botoşănenii care lucrează de ani buni în capitala Angliei. Cluburile respective sunt pentru „middle class”, categorie socială din care prea puţini români fac parte şi care nu-şi prea permit un desfăţ… la pielea goală. Tot aşa cum nici fetele nu prea ajung să dănţuiască la bară în cluburile pentru „elite”, alea-s mai ales pentru norvegiene. „200 de lire îţi cer numai ca să vorbească cu tine vreo juma’ de oră, o oră”. Cine ştie ce-ţi spun la ureche…?

Aproape jumătate de milion de lire o casă

Majoritatea românilor de aici se află exact la opusul „high class”-ului, ei fac parte din ceea ce se numeşte „precariat”. Cam 15% din populaţia Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord se încadrează în această categorie. Oamenii care o compun lucrează în mare parte pe şantiere, ca îngrijitori şi… „cleaneri”. Mai toţi locuiesc în case închiriate, ceea ce nu este neapărat un lucru ruşinos. Şi asta fiindcă în Anglia, dar mai ales în Londra, foarte puţină lume îşi permite să-şi cumpere o casă. Blocurile sunt teribil de puţine, destinate în general celor pentru care şi „precariatul” reprezintă un ţel, în general sunt drogaţi, alcoolici, asistaţi social etc., iar casele sunt scumpe chiar şi pentru englezii… englezi. O casă cu etaj în Londra, într-o zonă de mijloc, costă în jur de 450.000 de lire sterline. Şi să nu vă imaginaţi că o casă dintr-asta la Londra e tot cam aceeaşi ca una din Botoşani. Nu, sunt foarte mici, nu prea au living, iar „curte” este deja un cuvânt mult prea pretenţios pentru cei câţiva metri pătraţi, suficienţi cât să încapă o maşină şi… gunoiul pe care ţi-l ridică firma de salubritate. Aşa că proprietarii, milionari cu afaceri imobiliare, le-am împărţit în „flat”-uri, un apartament la parter, altul la etaj şi le-au dat la închiriat. Fără „câştigurile colaterale” unui director de la Botoşani nu prea i-ar ajunge salariul pe o lună doar pentru chirie fiindcă se ridică la vreo 1.000 de lire. Iar lira trece uşurel de 5 lei… Unde mai pui cheltuielile cu apa, căldura (aici şi în iunie se dă drumul noaptea la centrală), gunoiul, care se duc şi ele la vreo 300 – 400 de lire?

Clădirile la care muncesc românii, desprinse parcă de pe altă planetă

La englezi munca şi retribuţia se calculează în general la oră, sunt români plătiţi doar cu 6 lire, ceea ce înseamnă că abia dacă fac bani de-o chirie, dar care preferă să se chinuiască aici decât să se întoarcă în ţară. Îi găseşti în general pe şantiere şi prin staţiile de metrou, care au parte de un program uriaş de modernizare. De exemplu, în perioada 2003 – 2007, când „Templul Fotbalului” a fost reconstruit din temelii, devenind „New Wembley”, s-a dublat şi capacitatea staţiei de metrou alăturate. Tot românii muncesc din greu şi la City of London şi la Canary Wharf, un fel de Wall Street londonez, plin de clădiri uriaşe, care sfidează legile gravitaţiei şi în care sediul uriaş al „Ernest & Young” se învecinează cu Primăria Londrei, un imobil venit parcă de pe altă planetă. Lor li se alătură „Tower Bridge”, podul care din când în când se ridică pentru a face loc yahturilor miliardarilor pentru care s-a amenajat la mică distanţă un golf unde îşi ancorează bijuteriile. Aici tradiţia şi modernitatea se îmbină fericit, clădirile cu birouri luxoase fiind vecine cetăţii care adăposteşte „The Crown Jewels”. Cât despre magazine, astea sunt pline de pakistanezi, indieni şi negri, astfel încât se naşte firesc întrebarea firească, „da’ englezii unde mai lucrează?”. „În birourile luxoase pe care le construiesc românii”, vine prompt răspunsul. Şi asta se vede inclusiv în metroul suspendat care pleacă din Canary Wharf, în care englezii cu costume călcate la milimetru, citind Financial Times stau alături de românii de pe şantier care-şi împărtăşesc opinii despre divorţul Elenei Udrea.
VEZI ŞI:
 REPORTAJ : Turkiye Romena, de la topless la plajă îmbrăcată, de la Ataturk la Monica – GALERIE FOTO
Un singur text pentru un oraş cu peste 7 milioane de locuitori, în care cosmopolitul şi opulenţa se împletesc cu simplitatea şi sărăcia, în care tradiţia şi contemporanul îşi dau atât de natural mâna, e prea puţin şi de aceea, mai bine lăsăm imaginile să vorbească. Dacă uneori un gest poate face cât 1.000 de cuvinte, în cazul Londrei o poză poate face măcar cât 100 de semne de exclamaţie.
Big Ben, de aici se dă ora exactă în Europa




[[galerie-foto]]

CITEŞTE ŞI:
 Macaronari de Botoşani