Nostalgici, cu zâmbetele pitite sub măști, dornici să aplaude și murmurând timid melodiile atât de cunoscute, zeci de botoșăneni s-au încumetat vineri seara să intre în sala de spectacole a Casei Tineretului, pentru a se întâlni cu actorul Dan Puric și cu doi cantautori din generații diferite, dar uniți de spiritul nemuritor al Tatianei Stepa: Victor Socaciu și Cătălin Stepa, cel din urmă fiul marii artiste plecate în veșnicie în urmă cu mai bine de 11 ani.

Evenimentul, care s-a derulat sub genericul ”A iubi românește”, s-a dorit a fi un spectacol-manifest pentru celebrarea vieții, a sufletului, atunci când oamenii regăsesc taina iubirii. O manifestare a ideilor și emoțiilor, a dialogului și a poeziei, care a adus în fața publicului discursuri acide asupra vremurilor de azi și de ieri, momente de umor marca Dan Puric, dar și subiecte de o gravitate pe care mulți dintre cei prezenți au conștientizat-o alături de invitați.

”Copacii fără pădure” și vocea lui Cătălin Stepa

Cătălin a venit în fața publicului botoșănean purtând ”frumoasa povară” a numelui unei mari artiste - Tatiana Stepa - cea care a încântat generații de români, cântecele ei – ”Copacii fără pădure” sau ”Și totuși vine toamna”, dar și ”Durerea femeiască” fiind și astăzi murmurate de iubitorii muzicii folk.

Tatiana Stepa nu a apucat să își vadă fiul cântând pe scenă. Și chiar dacă îi este greu – este jandarm montan, are o familie frumoasă cu două fetițe - Cătălin Stepa apare și în fața publicului. Pentru a ne aminti de Tatiana, pentru a ne aminti cântecele ei, pentru a ne spune că spiritul ei rămâne veșnic atâta timp cât și muzica va dăinui.

Iar aplauzele și emoția care au cuprins sala de la primele acorduri ale melodiei ”Copacii fără pădure” au fost cea mai bună dovadă că misiunea Tatianei Stepa continuă prin fiul ei.

Socaciu cel veșnic

Distanțat de politică, prin care a navigat câțiva ani având chiar și un mandat de parlamentar și, o vreme, fiind deținătorul unui titlu de consul la Montreal, Victor Socaciu a revenit pe țărmul muzicii. Însă nu ca naufragiat, ci mai degrabă ca supraviețuitor al unor vremuri și al unor valuri încă tulburi. Parcă mai mult ca niciodată, Victor Socaciu a transmis emoție, iar publicul a ascultat melodiile nemuritoare din anii Cenaclului Flacăra, dar nu numai.

Vocea lui Victor Socaciu a adus în sală atmosfera din urmă cu câteva decenii, când melodii precum ”Tata și caii”, ”Căruța cu flori”, ”Cântec pentru Charlie Chaplin” erau cântate de o țară întreagă. Aplauzele au curs, vocile din sală au urcat către scenă, fiorii au înghețat atunci când versuri odată subversive își reluau acum misiunea: ”Redeschideți teatrul ce ni l-au închis”, de pildă, cu aluzie la soarta instituțiilor de cultură care străbat o perioadă vitregă în contextul pandemiei.

Victor Socaciu a adăugat intervenției sale și două momente de înaltă trăire. Versurile unui fost deținut politic din anii 50, un text care a circulat prin pușcăriile românești de atunci doar pe cale orală.

”Am avut șansa, în 1970, să ascult acest poem în gura unui coleg de detenție a lui Andrei Ciurunga, poet întemnițat în anii 50. Abia după 90 am reușit să când acest cântec, iată-l după aproape 50 de ani, proaspăt și practic valabil și astăzi: Ștefan la Daniil Sihatrul”,

Victor Socaciu, cantautor

Al doilea moment a fost unul nu mai puțin emoționant. Un cântec dedicat artiștilor care au plecat la cele veșnice, de la actori, cântăreți, la oameni de televiziune și scriitori, de la Florian Pitiș, Amza Pellea, Tatiana Stepa, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Octavian Cotescu, Ernest Maftei, Adrian Pintea, Dan și Ion Aldea Teodorovici, printre ei și botoșăneanul Vasile Mardare.

Puric cel gălăgios

Este uimitor cum actorul care, înainte de 1989, învățase să se adreseze publicului fără să scoată o vorbă – uimind prin spectacolele sale de pantomimă, a devenit astăzi cel mai ”gălăgios” actor. Și nu se mulțumește cu prezențe în studiouri de televiziuni, nici ca invitat în adunări strâmte. Dan Puric se manifestă acolo unde se simte cel mai bine: pe scenă. Călătorește în țară, în străinătate, pe drumuri largi sau cărări nebătătorite pentru a vorbi despre poporul său, despre credința sa, despre întâmplările care l-au clădit ca om și ca actor.

Așa s-a întâmplat și vineri seara. Și pentru că Dan Puric a revenit în orașul în care, în urmă cu 35 de ani, debuta ca actor, poveștile s-au întors deseori în orașul de demult.

”E important să ai un soi de libertate a câmpului tău. Știți ce important este mediul în care un copilaș se dezvoltă? Când i-am dus pe puii ăștia din Botoșani la București, Tapalagă, Dumnezeu să-l odihnească, s-a dus la cabine și mi-a spus: ”Băi Dane, când îi auzi pe scenă am crezut că sunt din Statele Unite ale Americii. Noroc că i-am auzit în cabine vorbind moldovenește”. Nu îi venea să creadă. Eu aici în Botoșani m-am întâlnit cu Eminescu. Eu aici l-am cunoscut pe Eminescu. La școală doar l-am citit. Dar datorită lui Constantin Adam am văzut omul, conștiința Eminescu. Astea sunt întâlniri pe care nu le uiți toată viața. Te duci la Botoșani, unde se agață harta în cui. Da, la Botoșani. Marginea. Da, dar spunea Titu Maiorescu: Toate lucrurile tremură a margine, sunt vii”,

 Dan Puric, actor

De altfel, finalul evenimentului a fost prilej de aduceri aminte odată cu urcarea pe scenă a directorului Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani, Traian Apetrei, a lui Constantin Adam, fost regizor tehnic al teatrului și prieten cu Dan Puric, precum și a poetei Lucia Olaru Nenati, fost director al Teatrului ”Mihai Eminescu”.

Cei trei artiști au primit din partea lui Constantin Adam albume și imagini despre Botoșani, iar Traian Apetrei i-a înmânat lui Dan Puric o ”Diplomă de recunoștință pentru tenacitatea cu care a promovat imaginea Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani în spațiul cultural românesc”.

Daruri pentru Dan Puric au venit și din partea poetei Lucia Olaru Nenati.

”Această carieră minunată a lui Dan a fost posibilă datorită flerului pe care Lucia Olaru Nenati, pe atunci directoare a Teatrului Eminescu, l-a simți în tânărul Dan Puric de atunci și i-a protejat noutatea cu care el venea în lumea artistică românească, pantomima. Și să îi laud acest moment în care a avut premoniția de a vedea că Dan Puric va însemna ceva în lumea artistică românească”,

Traian Apetrei

Replica Luciei Olaru Nenati nu a întârziat.

”Da, dar m-a costat mult. Dragul meu Dănuț, mă bucur să te văd aici, pe scenă, chiar dacă nu e scena noastră, dar sperăm că va fi iarăși cum a fost și mai mult decât atât și că vei fi la fel de tânăr, de frumos, de plin de spirit și de har și de energie luminată. Și măcar ne vom întâlni și în eternitate ne vom aminti despre acele momente, despre acei ani când ne-am întâlnit.

Vorbeam ceasuri întregi, puneam la cale tot felul de lucruri. Atunci s-au întâlnit și s-au întâmplat niște spectacole extraordinare. Tu ai fost cel care a animat întreaga trupă de tineret care și-a luat zborul. Deși finanțare cumplită, am înconjurat țara cu spectacole extraordinare. Am fost și la Teatrul Național, și de acolo mi s-a tras. Pentru că după un spectacol răvășitor în care toată lumea era năucită de ceea ce văzuse pe scenă, maestrul Beligan și protectorul acestui Puric minunat îmi sărută mână și îmi spune: ”Ți-aș rămâne îndatorat dacă mi l-ai împrumuta pentru o stagiune pe Dan Puric”. L-am împrumutat și nu mi l-a mai dat înapoi”,

Lucia Olaru Nenati, scriitor și fost director al Teatrului

Publicul botoșănean a demonstrat, vineri seara, că are nevoie de muzică, de emoție și de oameni care să le amintească oamenilor de astăzi cine sunt. Aplauzele au demonstrat cu asupra de măsură acest fapt.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: