A venit Domnul Eminescu

O istorie neprețuită, din păcate prea puțin cunoscută astăzi. Un pământ binecuvântat, căruia i se spune, de veacuri, Mănăstirea Păcii. Fără a străluci în aurite veșminte, fără să se acopere de pașii pelerinilor, năpăstuită de comuniști, cu chilii ce poartă și astăzi semnele unor vremuri cumplite, Mănăstirea Agafton păstrează colțul de Rai cultivat cu grijă de sufletele care au slujit aici de secole. Printre ele și cele ale mătușilor lui Mihai Eminescu.

În cimitirul de la Agafton odihnesc astăzi maicile Olimpiada, Sofia, Fevronia, surorile Ralucăi Eminovici, mama poetului, dar și Xenia, verișoara lui Mihai.

Chiar dacă prea puțin cunoscute, maicile de la Agafton au avut un rol important în formarea poetului născut la Botoșani pe 15 ianuarie 1850, mutat apoi cu familia în Ipoteștii de poveste.

Maica Olimpiada a fost o vreme și stareță a mănăstirii, fapt consemnat și pe crucea din cimitir: "Aici odihnește întru nădejdea învierii roaba lui Dumnezeu Schimonahia Olimpiada Iurașcu, stareță la Mănăstirea Agafton, între anii 1887 - 1902, mătușa poetului M. Eminescu. Veșnica ei pomenire!".

Mult le-a mai stat sufletul la dragul lor nepot. Pe care l-au învățat primele rugăciuni, apoi primele cântări bisericești. Întrebau mereu pe Raluca despre Mihai, așteptând înfrigurate vești despre sănătatea lui. Mai târziu, cu aproape evlavie, când poarta scârțâia îndelung și în pragul chiliilor apărea tânărul chipeș căruia lumea începea a-i zice Poetul, maicile rosteau cu sfială și smerenie: ”A venit Domnul Eminescu”.

Sora ”din lume” a monahiilor de la Agafton

Raluca nu a fost singura fată a lui Iurașcu rămasă în lume. Safta, sora Ralucăi, a fost căsătorită cu Dumitrache Velisar, un mic moșier din Bacău. Și-a lăsat și ea copila la mănăstire, pe Olga (cunoscută în călugărie cu numele Xenia).

Despre Safta lasă vorbă și memorii Matei, fratele poetului, atunci când oferă detalii cu privire la tabloul în ulei al mamei lui, care poate fi văzut ”la mătușa Fevronia, așezată într-o casă la Mănăstirea Agafton – Botoșani, unde se află și Xenia (Olga), fiica altei surori a mamii, Săftica”. Potrivit scrierilor Marianei Velisar-Codrescu, strănepoata Saftei Iurașcu, sora Ralucăi a trăit la Bacău, meleaguri pe care familia avea și un conac și moșie de 65 de fălci (la Fundeni).

”Când tata ne povestea despre Raluca Eminovici sau despre surorile ei, Olimpiada și Fevronia, devenite măicuțe la Mănăstirea Agafton, unde va merge și Xenia, nepoata lor, soră cu bunicul, noi cei mici credeam că ne spune povești. (…) Tata știa bine despre Agafton și cele două mătuși măicuțe, mai ales că a fost botezat chiar de Xenia”, scrie Mariana Velisar-Codrescu în cartea ”Povestea adevărată a străbunicilor Safta Iurașcu – Dumitrache Velisar”.

Știm din studiile de până astăzi că marele stolnic Iurașcu și-a dus la Agafton fiicele cele mari – Fevronia, Sonia și Olimpiada, urmându-le apoi Olga Velisar (Xenia), fiica Saftei.

La ele mergea des Mihai Eminescu. Lor le va oferi Mihai primul volum de poezii din 1883, carte ce a adus mare bucurie maicilor.

”Se spune că maica Fevronia îl ținea cu mare bucurie, mândră de nepot, și îl punea lângă Biblie sau Viețile sfinților. (…)”, dă mărturie Mariana Velisar-Codrescu

Mariana Velisar-Codrescu a transmis către muzeul din Ipotești acte care întregesc istoria familiei poetului botoșănean . În cartea amintită, autoarea oferă și confirmarea existenței actelor autentice în patrimoniul ipoteștean prin scrisoarea primită de la directorul de atunci al muzeului, Valentin Coșereanu: ”Îmi era cunoscută înrudirea familiei Velisar cu Iurașcu, dar grație Domniilor Voastre, fondul nostru documentar dispune acum și de înscrisuri autentice, eveniment unic și impresionant. Sunteți oricând bineveniți să vizitați Ipoteștii, ai cărui oaspeți de onoare vă rugăm să vă considerați”.

"De ce plângi, maică Xenia?”

Monahia Xenia Velisar (1852-1926) era, așadar, verișoara poetului Mihai Eminescu. A ajuns la Mănăstirea Agafton după ce mătușile sale, maici la mănăstire, au cerut-o de acasă. Mama ei era soră cu mama poetului Mihai Eminescu şi cu maicile Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu din Agafton.

Pe când copila avea zece ani, povestește arhimandrit Ioanichie Bălan în ”Patericul românesc”, a venit schimonahia Fevronia din mănăstire şi i-a spus mamei sale:

”- Soră, tu eşti săracă şi ai copii mulţi. Dă-ne nouă o fată s-o creştem, s-o facem călugăriţă, ca să se roage lui Dumnezeu pentru voi şi să fie moştenitoarea noastră în mănăstire.

- Cu bucurie, maică Fevronie. Îţi dau pe asta mai mare!”

(Monahia Xenia la Mănăstirea Agafton)

”Aşa a ajuns în mănăstire maica Xenia. Aici a fost crescută cu multă grijă în casa mătuşilor ei, învăţând de mică ascultarea, smerenia, cântarea bisericească şi sfânta rugăciune. Ajungând în vârstă, s-a făcut mireasă lui Hristos şi lăuda pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Ucenicele ei spun că maica Xenia era din copilărie o fiică tăcută, retrasă şi iubitoare de linişte; se ruga mult, postea mereu şi avea darul lacrimilor”, povestește Ioanichie Bălan, care ne lasă mărturie un dialog tulburător:

”- De ce plângi, maică Xenia?, o întrebau ucenicele pe verișoara lui Mihai Eminescu.

- Plâng pentru vărul meu, că a avut o viaţă zbuciumată şi a murit de tânăr! Venea mereu pe la noi. Ne citea din cărţile lui, iar noi îi vorbeam de Dumnezeu şi îl îndemnam să se roage. De atunci îi fac regulat parastas la biserică”.

Agaftonul prin secole

Prin 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit în pădurile adânci din apropierea Botoşanilor, un schit care a fost populat, dintru început, doar de călugări. În 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul în mănăstire de maici şi aduce monahii de la Văratic şi Agapia.

La Agafton mai vieţuiesc astăzi puține maici. În urmă cu 70 de ani, aici era un adevărat sat monahal, cu 300 de călugăriţe.

Însă Decretul 410 a mușcat cu cruzime din mănăstiri, iar Agaftonul nu  făcut excepție.

Monahiile au fost alungate, fiind sfătuite să intre in lume, să se angajeze şi să uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, însă oamenii securității le-au urmărit peste tot, nu puţine fiind cele care au suferit cumplite încercări din pricina lor.

Comuniștii au înființat la Agafton, în anii 60, o anexă a CAP-ului şi apoi un cămin de bătrâni, mai mult bolnavi psihic.

Mai bine de patru decenii, maicile rămase în preajmă s-au luptat cu rătăcirile minţilor bolnavilor aduşi din toate părțile.

Abia după 1989 mănăstirea a început să dea semne de revenire la ceea ce fusese demult. Maicile care mai trăiau s-au întors de prin lume şi au luat-o de la capăt!

Astăzi, bătrâne și uitate parcă de lume, maicile își duc mai departe nevoința. Se roagă pentru noi și pentru Eminescu, cel care a iubit acest loc până în clipa cea de pe urmă.

Așa a lăsat mărturie preotul din ținutul Neamțului la care Poetul, greu bolnav, s-a spovedit: "Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină".

DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL: