S-a născut la 21 noiembrie 1992, la Botoşani. La Liceul „Mihai Eminescu” din oraş a început la matematică-informatică, însă în clasa a 11-a s-a transferat la ştiinţe sociale. În timpul liceului, a făcut parte dintr-o trupă de teatru a şcolii, Atelierul de Teatru, unde s-a înscris încă din clasa a 9-a. Apoi, între 2012-2015, a studiat actoria la UNATC, unde a urmat şi un master, încheiat în 2017.

Silvana Mihai a devenit cunoscută în cinematografia română odată cu rolul din „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă” (2018), de Bogdan Theodor Olteanu. Anul trecut a jucat în scurtmetrajul „Trecea un prinţ călare”, de Cristina Groşan, iar în 2021 va putea fi văzută în noul lungmetraj al regizorului Gabriel Achim, „Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric”.

În 2020 a filmat şi pentru un scurtmetraj al lui Ioachim Stroe, „Viaţă de clovn” (titlu de lucru), ce urmează de asemenea să apară. Joacă în scurtmetraje încă din studenţie, a fost distribuită în sezonul al doilea al serialului „Umbre”, de Bogdan Mirică şi Igor Cobileanski, şi, printre altele, a mai avut apariţii în filme precum „La drum cu tata” (2016), de Anca Miruna Lăzărescu, şi „6,9 pe scara Richter” (2016), de Nae Caranfil.

În teatru, Silvana Mihai este una dintre cele mai distribuite şi apreciate tinere actriţe. A colaborat cu regizori precum Victor Ioan Frunză („Romeo şi Julieta”), Silvia Roman („Fetiţa soldat”), Vlad Cristache („Deșteptarea primăverii”), Vlad Massaci („Ţinutul din miezul verii”), Ana Mărgineanu („Anul dispărut. 200/7”), Andrei Şerban („Pescăruşul”), Gelu Colceag („Familia Jeleznov”), Cristi Juncu („Legături primejdioase”) sau Radu Iacoban („Lecţia”). Este angajată a Teatrului Mic din Bucureşti din 2016.

Silvana Mihai a acordat un interviu pentru filmsinframe.com:

-Spuneai într-un interviu că erai o adolescentă timidă. De unde atracţia, impulsul pentru actorie?

-Venea din mai multe direcţii. În primul rând, nu înţelegeam de ce mergeam la şcoală. Am învăţat mereu şi am luat note mari, deşi nu am fost într-atât de bună la vreun obiect încât să spun că pentru asta sunt făcută. Mi se părea că ce învăţam pentru şcoală nu pot să pun în realitate, că nu se leagă nimic şi că efectiv e o pierdere de timp. Ai mei au fost foarte severi cu mine – trebuia să învăţ. Am trăit într-o familie unde totul trebuia să fie corect, chiar dacă această corectitudine intervenea uneori peste propria fiinţă şi propriile dorinţe. M-a derutat foarte tare, aşa că la un moment dat pur şi simplu mi-a dispărut orice dorinţă de a învăţa.

În al doilea rând, părinţii mă duceau în fiecare duminică la Teatrul de Păpuşi „Vasilache”, apoi la Teatrul „Mihai Eminescu”. Nu ratam nimic. Vorbeam despre teatru în casă. Mergeam chiar de mai multe ori la aceleaşi spectacole. De asemenea, mergeam aproape în fiecare vineri la concertele simfonice. Eram absolut îndrăgostită de o violoncelistă. Stăteam şi mă uitam numai la ea. Dar mă interesa mai mult meşteşugul, cum se comportă în pauze şi ce priviri schimbă cu colegii înainte de a începe. Nu mă interesau concertul în sine şi aplauzele, ci cum intră în scenă, cum se aşază. Mă uitam tot timpul cum îşi aranjează rochia. Mă şi fascina că stătea cu picioarele desfăcute de faţă cu toţi bărbaţii din orchestră. Eram destul de mică, dar vedeam toate lucrurile astea. Mi se părea foarte amuzant, deşi toţi oamenii din jurul meu erau foarte serioşi.

-Dar ce îţi oferea actoria atunci şi în ce fel simţeai că te ajută în viaţă, spre deosebire de şcoală?

-Făceam foarte multe exerciţii de „autocunoaştere”, deşi nu sunt o fană a acestui termen. Era vorba de exerciţii în care eram cumva obligaţi să avem o opinie despre momentul în care ne aflăm. Ne imitam profesorii, dar nu pentru a-i jigni, ci pentru a-i înţelege. Ne adunam mai mulţi copii din clase diferite. Eram curioasă de cum văd ei profesorii, ce-i emoţionează, de ce le este frică. Asta mi-a lipsit în şcoală. Până atunci nu discutam despre aşa ceva cu nimeni. Mi se părea că în sfârşit mă ia cineva de mână şi mă întreabă: Şi, îţi place ce faci? Eşti mulţumită de lumea în care te afli? Cum e viaţa la 14-15 ani? Era altceva decât rutina obişnuită, în care te duci la şcoală, apoi acasă, mănânci, înveţi şi o iei de la capăt.

-Cum se împăca asta cu timiditatea ta?

-Timiditatea încă există, dar probabil sub o altă formă. Iar acum am mai multe metode de autoapărare. Aşa, ca o prinţesă, cu superputeri (râde – n.r.). Atunci, de multe ori aveam senzaţia că, vorbind acolo, în trupă, de fapt nu vorbeam despre mine, ci despre ceva mai important de atât. Părea că ideile noastre se întrepătrund şi împreună putem descoperi ceva nou şi aveam un scop mai presus de noi.

Citeam despre teatru, repetam, discutam despre personaje şi despre cum văd eu lucrurile, aşa că uşor-uşor uitam de fapt de mine şi de timiditate. În plus, devenisem confortabilă cu ei, şi asta e foarte important.

-Te pasiona şi filmul în vreun fel? Erai cinefilă?

-Da, mergeam la cinema. Cred că de prin clasa a şaptea sau a opta am început să merg în mod conştient la cinema. Mă şi împrietenisem cu directorul cinematografului din Botoşani şi mă lăsa să văd filme chiar dacă eram singură sau eram doar doi oameni în public.

-Mai rămăsese un cinematograf în oraş?

-Este Cinema Caleidoscop, pe Pietonalul Unirii din Botoşani. Clasicul. Acolo mergeam. Am mai prins un cinematograf, dar eram foarte mică. Îmi amintesc că am mers cu ai mei la animaţia Furnicuţe. Dar acel cinematograf nu mai există de foarte mult timp. În schimb, acum avem cinematograf şi în mall.

-Dar te uitai la filme şi acasă?

-După ce am intrat în Atelierul de Teatru, în clasa a noua, uşor-uşor am început să ne dăm şi referinţe de filme, să ne uităm împreună şi să le discutăm. Începusem să şi piratez filme, dar vedeam şi tot ce se putea vedea la cinema în Botoşani. Mergeam la absolut tot, fără să-mi pun problema dacă mi-ar plăcea sau nu. Îmi amintesc, de exemplu, că am văzut Chucky, care m-a speriat atât de tare, încât m-am lovit cu capul de scaunul din spatele meu. Mergeam şi la filmele româneşti, unde erau invitaţi membri din echipă pentru a discuta cu publicul.

-Pentru facultate, ai dat şi la filosofie şi antropologie. Dar care a fost momentul în care ai decis să dai şi la actorie?

-Am fost un copil cuminte. Probabil cea mai mare năzbâtie pe care am făcut-o în liceu a fost că mergeam la aceste repetiţii şi îmi „pierdeam timpul” pe acolo. Ideea e că prin clasa a 11-a devenise o problemă destul de serioasă nehotărârea mea asupra facultății pe care mi-aș dori să o urmez. Nu prea mai aveam ce să fac – trebuia să zic scurt şi la obiect numele facultăţii şi ce vreau să fiu în viaţă.

Am luat-o pe toate părţile, am încercat toate variantele, făceam liste, dădeam cu banul. Îmi amintesc că mă uitam la ceas şi spuneam: Dacă ultima cifră este pară, înseamnă că pot să dau la actorie. Era pară, dar imediat mă gândeam că, totuşi, poate nu e o idee bună. Am trecut prin toate stadiile astea. Nu am spus niciodată cu adevărat că vreau să devin actriţă, pentru că eram conştientă de „nemernicia” acestei lumi. Ştiam că e o meserie, dar nu una dintre cele cu care eram obişnuită în familie şi în mediul din care fac parte (tatăl este pompier, iar mama lucrează în domeniul juridic – n.r.). Dar drumul s-a îngustat din ce în ce mai tare. În final, am ales ca primă variantă actoria, dar m-am gândit totuși că ar fi potrivit să am și o plasă de salvare în cazul în care nu voi fi admisă. Următoarele două opțiuni câștigătoare de pe lista mea au fost filosofie și antropologie. Îmi era totul foarte neclar. Aşa că am zis că o să închid ochii şi o să văd ce-o să se întâmple.

Continuarea interviului aici

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: