S-a întâmplat! 

Au trecut 41 de ani fără să se știe ACUM, mai mult decât s-a cunoscut ATUNCI. Printr-un ordin ferm, Nicolae Ceaușescu a cerut ca detaliile accidentului, dar mai ales amploarea nenorocirii, să fie trecute sub un con de umbră. Odată cu trecerea anilor, nenorocirea s-a mutat în colțuri de memorie și aproape că a trecut în tărâmul uitării.

Iar anii s-au dus cu scurte relatări despre accidentul rutier în care au murit aproape 50 de oameni, într-o frumoasă zi de vară, un 29 iunie 1980 în care erau sărbătoriți Sfinții Petru și Pavel.

Oamenii de atunci, implicați direct și fără voia lor în nenorocirea rutieră, au jelit în liniște, și-au îngropat în aceeași liniște morții și au păstrat tăcerea până în zilele noastre. Iar din această tragedie s-au născut tot felul de legende.

Legende care au nevoie de testul realității. Pentru sufletele celor care s-au înecat în balta de la Huțani, prizonieri ai unui autobuz comunist. Dar și pentru mângâierea celor rămași în urmă să-i plângă și pomenească.

Un fost prefect și deputat a anchetat accidentul, dar ITM refuză să prezinte actele controlului, deși NU SUNT SECRETE

Demersul nostru jurnalistic a plecat de la zecile de comentarii care ne sunt transmise în fiecare an, pe data de 29 iunie, când este comemorat un anumit număr de ani de la tragedie. Chiar Mihai Baltă, fost parlamentar botoșănean și fost inspector în cadrul Inspectoratului Teritorial de Stat pentru Protecția Muncii (ITSPM) de la acea vreme, spunea în cadru restrâns că relatările evenimentelor din 1980 vin de la persoane care nu au privit atunci moartea direct în ochi. El a făcut-o.

Trebuie spus că Mihai Baltă a fost inspectorul de muncă deplasat la locul accidentului pe atunci și care a făcut cercetarea cu privire la implicarea șoferului de autobuz. Și care probabil va face obiectul unui episod din seria pe care am început-o.

Foto - Botoșăneanul TV, Mihai Baltă (în mijloc)

Ancheta accidentului de muncă a fost consemnată într-un dosar de cercetare. Nimeni nu a avut acces, însă, la ce s-a scris atunci în procesele-verbale încheiate.

Ne-am adresat așadar actualului ITM pentru a consulta arhivele existente și documentele care consemnează ce s-a întâmplat pe data de 29 iunie 1980, ora 14:30. Și ce mai păstrează arhivele din cea mai mare nenorocire rutieră petrecută vreodată în România.

Acte, documente, rezultate ale unor cercetări, mușamalizate în comunism. În zilele noastre nu mai există vreun motiv pertinent pentru care aceste documente să rămână secrete.

Chiar Revista Lumea, consemna în ediția din 1995:

„Nu mai intrăm în considerațiuni tehnice privind cauzele catastrofei, căci, atât în timpul anchetei, cât mai ales după, părerile au fost extrem de împărțite. Trebuie spus că, în cele din urmă, dosarul în greutate de peste 2 kilograme a fost clasat, vinovatul oficial fiind găsit printr-o tragere de păr în «persoana impersonală a cauciucului»”.

...

”Fără îndoială, dosarul tot mai poate fi scos de la saramură, dacă unii sau alții ar ține cândva cu tot dinadinsul să-i descâlcească totuși ițele”.

Au mai trecut 26 de ani de atunci, dosarele tot secrete au rămas.

La ITM, ca și la Inspectoratul de Poliție Județean, am formulat solicitări în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

De la ITM ni s-a refuzat accesul la dosarul arhivat, motivul fiind unul derizoriu, anume că actuala instituție nu este cea care a „fabricat” respectivele documente care datează din 1980. Deși, în realitate, vorbim despre aceeași instituție care de-a lungul anilor s-a tot reorganizat schimbându-și doar denumirea. Chiar și în zilele noastre, există colegi de-ai fostului inspector de muncă Mihai Baltă care lucrează în ITM-ul actual.

Polițiștii susțin că dosarul NU MAI EXISTĂ în arhivă

De la Poliție, în primă fază, printr-un răspuns verbal ni s-a transmis că nu mai există arhivă care să conțină documente atât de vechi.

Vorbim totuși despre cea mai mare tragedie rutieră din istoria României. S-au dat foc actelor de atunci, le-a furat cineva, le-a luat cineva acasă?

Am revenit cu o solicitare oficială în baza aceleiași legi 544, la care așteptăm răspuns.

Un fost consilier local ar vrea să îi iasă și lui ceva ca să vorbească

În lunga activitate de documentare pentru acest serial eveniment, începută undeva prin luna august, am întâlnit oameni care au avut contact direct cu tragedia de la Huțani. Primul dintre ei a fost Ioan Drenea, fost consilier local în municipiu, supraviețuitor al accidentului. NU va face obiectul seriei de articole inițiate de Botoșăneanul. În primă fază s-a arătat deschis ideii de a povesti ce-și amintește, ulterior ne-a transmis în cadrul unui apel telefonic că a „discutat cu soția și nu mai vede rostul” unei intervievări. În plus: „mie ce-mi iese din afacerea asta?”, a fost întrebarea care a pus capăt oricărui contact din partea redacției.

Seria de articole care urmează va fi redactată mai ales pentru cinstirea memoriei victimelor numeroase ale tragediei, nu pentru a plăti povești.

Povestea unei supraviețuitoare

În satul Cucorăni, comuna Mihai Eminescu, am găsit-o pe Margareta Hergheligiu. Avea 27 de ani când a supraviețuit nenorocirii. A fost salvată de un bărbat care și-a pierdut copilul. S-a aruncat după el, însă nu a mai ieșit niciodată la suprafață.

„M-am prins de mâna lui și nu i-am mai dat drumul la mână. De mine nu s-a agățat nimeni, cred că scăparea mea asta a fost”,

Margareta Hergheligiu, supraviețuitoare

Povestea unui salvator

Gheorghe Podariu avea pe atunci 41 de ani. Trăiește în prezent în comuna Vlădeni și se bucură de zilele rămase.

„Am auzit o bubuitură. Ce s-o fi întâmplat? Am luat-o la fugă, autobuzul nu se vedea”,

Gheorghe Podariu, salvator

A scos din apă șase oameni vii și apoi s-a aruncat în apă, de la ora 15:00 ziua până noaptea la 22:00, pentru a scoate la suprafață încă 30 de cadavre. Povestea sa urmează a fi relatată și ea pe larg în seria deschisă de publicația noastră. Un bărbat care astăzi ar trebuie să fie considerat erou pentru că a și salvat câteva vieți! Faptele sale au rămas și ele ascunse de comuniști, nu se putea premia un salvator care a participat la o misiune care oficial nu a avut loc. 

Povestea unui martor

Dumitru Zmău, fostul șef al Poliției Rutiere, era pe atunci elev la Academia de Poliție. Povestește că o asemenea nenorocire nu poate fi uitată niciodată. Și, mai ales, nu trebuie trecută cu vederea. S-a alăturat și el cu sufletul deschis acestui demers jurnalistic.  

„Nu am fost om o săptămână. Conduceam motocicleta și îmi era frică să merg pe motocicletă. Tremuram! (...) Cadavre scoase, se cărau morți cu basculanta, dle”,

Dumitru Zmău, martor ocular

Am ajuns la locul tragediei și am găsit ceva mai mult de jumătate dintre crucile care au fost înfipte în malurile bălții de oamenii cu sufletele chircite de pierderi. Ruginite, distruse parțial sau aproape total de vreme. Sunt observate doar de cunoscători, trecătorii pe drumul care leagă Botoșani de Suceava nu văd nici un semn că acolo au fost distruse atâtea vieți.

Trebuie să se știe!

Am discutat cu prefectul care ne-a deschis o ușă administrativă în activitatea de documentare, l-am căutat și pe primarul comunei Vlădeni. Și am ajuns și la președintele Consiliului Județean care, sperăm, va contribui la cinstirea memoriei celor aproape 50 de botoșăneni morți la Huțani.

Spunem aproape 50 de botoșăneni, pentru că nu știm sigur numărul morților. Nici pe cel al supraviețuitorilor. Și nici câți au fost înghesuiți în „autobuzul morții”.

Dar sperăm că vom afla măcar o parte din adevărul acelei fatidice zile.

Revista Lumina, ed. 1995:

„Important de reținut este însă un alt aspect: din dispoziția expresă a lui Nicolae Ceaușescu căruia accidentul i s-a raportat imediat, asupra cazului s-a păstrat o tăcere absolută (...) În tăcere au fost îngropate și numele localnicilor din Huțani care, aflați prin preajmă, au sărit să dea o mână de ajutor celor care se mai zbăteau în apă”.

Tăcerea a durat 41 de ani. E timpul să vorbim!

*o vom face în fiecare luni, de la ora 7:00 dimineața.

DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL