Cei care l-au cunoscut păstrează vie icoana chipului Părintelui, de la preoți, călugări și înalți ierarhi, până la oameni de cultură, medici, profesori sau oameni simpli. Pentru fiecare a avut un cuvânt bun și blând, îmbrăcat în înțelepciunea atât de adâncă, nu de puține ori surprinzătoare pentru cei aflați sub sfântul său epitrahil.

Răbdare, dragoste, jertfă, bucurie, pace, credință, dar și osteneala întru aproapele, sunt atributele unui părinte îmbunătățit, așa cum a fost Părintele Paisie Olaru.

Marele duhovnic al românilor

Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani. A făcut parte dintr-o familie cu cinci copii și a fost cel mai mic la părinți. Tatăl său, Ioan și mama, Ecaterina, i-au dat, la botez, numele de Petru.

(Părintele Paisie Olaru)

În anul 1921, Petru a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea și și-a schimbat numele în Paisie. În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar în 1947, preot. Pentru puțin timp a fost egumen la schitul de metanie. Însă, în același an s-a retras la Mănăstirea Sihăstria, unde a devenit duhovnic al întregii obști, până la sfârșitul vieții sale. Între anii 1972 - 1985 s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla, iar în ultimii cinci ani de viață s-a întors, bolnav, în chilia sa de la Sihastria. A trecut la cele veșnice în noaptea de 18 octombrie 1990.

Arhimandritul Ilie Cleopa, ucenic și prieten

De la Părintele Ilie Cleopa se păstrează o scurtă descriere, care ni-l înfățișează pe cel a cărui viață a fost închinată lui Dumnezeu și oamenilor.

„Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât sta la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucura. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire şi de oameni mari”.

(O prietenie începută la Cozancea: Ilie Cleopa și Paisie Olaru)

În anul 1947, Paisie Olaru ajunge la Mănăstirea Sihastria, pentru ca în perioada 1972 – 1985 să se nevoiască la Schitul Sihla. Ultimii ani îi va petrece în chilia sa de la Sihastria, alături de bunul prieten Ilie Cleopa.

Cozancea, în afara lumii și a timpului

Pentru pelerinii care vin dinspre Iași, drumul până la Cozancea, prin Cerbu și pădurile întinse de o parte și de alta a drumului, pare de poveste. Un Botoșani nou, proaspăt, cu case de oameni gospodari, școli așezate, cămine culturale curate, câmpuri îngrijite. Poate nițel pustii, mulți dintre săteni lăsând în urmă ulița pentru străzile orașelor sau pentru altă viață dincolo de graniță.  

Drumul este lung, dar de o frumusețe care îți taie respirația. De la dealuri împădurite la un peisaj aproape deșertic, chiar dacă populat/sufocat de măslinii sălbatici.

Cozancea e în afara lumii, într-un timp care nu măsoară decât prezentul. O răsfirare de clădiri albe, cu oameni roind tăcuți printre ele. Și animale de toate soiurile, ca într-un Eden țărănesc, de la vacile tolănite în umbra ploioasă a zilei, rumegând parcă toate neînțelesurile lumii, la rățuștele cât o gămălie zbenguindu-se pe balta din coasta mănăstirii. Pământul s-a îmbujorat tomnatic în zburdălnicia feciorelnică a merelor scoborâte din copaci anume parcă pentru a mirosi iarba încă verde.

Mai în deal, rândurile de vie se aliniază cuminți sub comanda unor bibilici care privesc de pe gard la tot ce se întâmplă. Ca să intri în lăcașul sfânt, mai întâi treci printre florile uriașe care îmbracă în culoare până și aerul din mănăstire.

Starețul Cleopa Străchinaru pășește chinuind după el o pereche de papuci trecuți fără milă prin țărâna mustind a ploaie. Treaba nu așteaptă, se ițesc de peste tot urgențe călugărești. Se oprește doar dacă îi ieși în cale și îl pornești la poveste despre bunul Părinte Paisie Olaru sau despre năstrușnicul Părinte Ilie Cleopa, cei doi duhovnici a căror prietenie pe viață începea chiar aici, în mănăstirea Cozancea.

(Cleopa Străchinaru, starețul Mănăstirii Cozancea)

Rostește cu răbdare povestea mănăstirii și a duhovnicilor care s-au nevoit aici, în pădurea Cozancei. Mai sus, pe un drum care taie pădurea, se deschide o poiană în care – reconstruite – se află Paraclisul și mica chilie în care Părintele Paisie s-a retras în vremea călugăriei, pentru rugăciune.

Este o mănăstire cu veche istorie. Prima construcţie din lemn s-a făcut în 1656, de către trei cazaci pustnici, care s-au stabilit aici. În anul 1684, paharnicul Constantin Balş construieşte o biserică din lemn, iar în 1732 Vasile Balş din neamul Coştiugineştilor, ridică pe valea Cozancei biserica de piatră în timpul Mitropolitului Grigore. În 1953 este transformat în schit de maici având ca preot duhovnic pe Ioanichie Radovici până în 1960, când așezământul se închide ca urmare a decretului 410/1959. În 1983, protosinghelul Elisei Florea a reușit să redeschidă Schitul Cozancea, cu sprijinul Mitropolitului Iustin. Din anul 1990, schitul devine mănăstire cu obşte de călugări.

Protosinghelul Siluan Antoci: ”Părintele Paisie a fost un sfânt!”

Astăzi stareț la mănăstirea ”Înălțarea Sfintei Cruci", din județul Neamț, locaş cunoscut şi sub numele de Mănăstirea Eroilor, Protosinghelul Siluan Antoci s-a născut în satul Stăneşti, comuna Lunca, din judeţul Botoşani.

Inspirat de exemplul unei mătuşi, maica Maria Andrei, izgonită din mănăstire în 1959, Protosinghelul Siluan Antoci a publicat în urmă cu zece ani o carte-document, dedicată suferinţelor prin care a trecut Biserica Ortodoxă Româna în timpul regimului comunist (1948-1989): "Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist". În 2016 a publicat cartea "Flori duhovniceşti în pustiul comunist - Mărturisitori botoşăneni".

(Protosinghelul Siluan Antoci, starețul Mănăstirii ”Înălțarea Sfintei Cruci", din județul Neamț)

Protosinghelul Siluan Antoci ne-a mărturisit că sfințenia Părintelui Paisie i s-a dezvăluit mai întâi prin poveștile bunicilor.

”Pe părintele Paisie Olaru, personal nu l-am cunoscut. Dar a fost cunoscut de mine prin intermediul bunicilor din partea mamei, Mihai și Elena Andrei, din satul Costiugeni, comuna Albești, județul Botoșani. De asemenea, l-am cunoscut și de la mătușa mea, Maria Andrei, care a urmat viața monahală cu îndemnul și binecuvântarea părintelui Paisie. Pe când Părintele Paisie era la Mănăstirea Cozancea, bunicii mei mergeau pentru rugăciune și binecuvântare la ”părintele Pais” – așa-l numeau ei”,

Protosinghelul Siluan Antoci

O mărturie de credință a venit tot din familie, de la un unchi care s-a vindecat datorită rugăciunilor călugărului îmbunătățit din pădurea Cozancei.

”Unchiul meu Gheorghe mi-a povestit că în copilărie avea o boală grea care nu se vindeca  și era foarte neliniștit. Părinții l-au dus la părintele Paisie de mai multe ori să-i citească rugăciuni și boala a dispărut , trăindu-și mai departe copilăria sănătos, cu bucurie”,

Protosinghelul Siluan Antoci

Oamenii mergeau des la chilia părintelui Paisie de la Cozancea, aflată pe locul unde astăzi este Paraclisul din poiană.

”De multe ori spuneau bunicii că mergeau cu căruța și părintele de mai multe ori pe noapte îi chema și le făcea rugăciuni. Astfel, erau foarte apropiați de părintele”.

Fiica lor cea mai mare, Maria, a intrat în mănăstirea Sucevița, la îndemnul părintelui Paisie. Este mătușa care l-a inspirat mai târziu pe Protosinghelul Siluan Antoci să scrie cartea despre suferințele îndurate de călugări și maici în vremea comunismului.

”Am întrebat-o de mai multe ori cum era părintele Paisie. Ea mi-a mărturisit următoarele: ”Vorbea foarte puțin. A fost mângâierea noastră și întărirea în credință, mai ales în anul 1959, când am fost izgonite din mănăstire. Eram foarte tânără și nu știam ce să fac. M-am dus la părintele Paisie, care se mutase la mănăstirea Sihăstria, împreună cu mai multe maici. Când ne-a văzut, a început să plângă. Plângea și el, plângeam și noi, și ne-a îndrumat să fim călugărițe, indiferent unde vom merge. Ne spunea adeseori: «Să spuneți Doamne Iisuse, tătucă! Doamne Iisuse, Doamne Iisuse, ori de câte ori puteți! Avea multă răbdare și la spovedit era foarte blând».

Sora Maria a mers la părintele Paisie și la mănăstirea Cozancea, și la mănăstirea Sihăstria. La ea am văzut și am auzit pentru prima dată despre rugăciunea minții.  O învățase de la părintele Paisie, dar nu dădea detalii despre această rugăciune. Sfătuia și pe alții din ce-a învățat de la părintele Paisie și avea darul lacrimilor. Basmaua îi acoperea toată fruntea și de multe ori, în biserică avea și ochii acoperiți, pentru a-și ascunde lacrimile care-i curgeau lin pe față.

Odată mi-a spus foarte scurt: ”Părintele Paisie a fost un sfânt!",

Protosinghelul Siluan Antoci

După ce a intrat în mănăstire, a căutat să ajungă la mănăstirea Sihăstria. Părintele Paisie era mutat la cele veșnice din 1990, dar a vrut să se hrănească din duhul marelui călugăr al ortodoxiei. Mai ales că aici viețuia încă, în sfințenie și adâncă rugăciune, bunul prieten și ucenic al Părintelui Paisie.

”Am ajuns la mănăstirea Sihăstria în 1994. După închinarea în Sfânta Biserică, am fost la mormântul părintelui Paisie, după care am urcat la chilia părintelui Cleopa, ucenicul părintelui Paisie, care m-a primit cu multă dragoste și mi-a dat multe sfaturi duhovnicești. Cărțile scrise de părintele Ioanichie (Ioanichie Bălan, nota red.) m-au făcut să-l cunosc în profunzime pe părintele Paisie, pe care-l cunoscusem în copilărie din povestirile părinților, bunicilor, unchilor și mătușilor...”,

Protosinghelul Siluan Antoci

De la ușa Părintelui Paisie Olaru la patul bolnavilor

Părintele Teodor Ciurariu, preot al Spitalului Municipal Dorohoi, l-a cunoscut pe marele duhovnic pe când Părintele Paisie se afla la Mănăstirea Sihla. Era pe atunci elev în clasa a VIII-a și se pregătea pentru a sluji pe Dumnezeu, după cum ne mărturisește părintele din Dorohoi care aduce astăzi mângâiere la patul bolnavilor.

”În copilărie, împreună cu părinții mei mergeam frecvent la mănăstirile din zona Neamțului. Părinții si bunicii mei au fost creștini practicanți, nu lipseau de la biserică niciodată. Chiar și atunci când vârsta înaintată le crea probleme de sănătate. Dumnezeu să-i odihnească! Deplasarea era destul de dificilă până acolo, noi neavând mașină proprietate personală mergeam cu transportul în comun. Făceam aproape o zi până acolo, cu un autobuz mergeam până la Suceava apoi cu altul până la Fălticeni. Aici așteptam o oră și ne continuam drumul până la Târgu Neamț. La Târgu Neamț trebuia să luăm alt autobuz care ne ducea la Mănăstirea Neamț, Agapia sau Sihăstria. Seara ne cazam la Arhondaric mergeam la trapeză și mâncam, după care îi vizitam pe părinții îmbunătățiți”,

Pr. Teodor Ciurariu, Spitalul Municipal Dorohoi

(Pr. Teodor Ciurariu, Spitalul Municipal Dorohoi)

Așa i-a cunoscut Pr. Teodor Ciurariu pe marii duhovnici ai Moldovei. Părintele Ilie Cleopa și Ioanichie Bălan, de la Sihăstria, părintele Ioan Ivan, Irineu Chiolbeja, Părtenie Apetreiș si Firmilian de la Neamț, Părintele Elefterie de la Agapia Veche și nu în ultimul rând pe Părintele Paisie Olaru de la Sihla.

”Pe Părintele Paisie l-am cunoscut în anii '80. Terminasem clasa a Vlll-a si mă pregăteam pentru admiterea la seminarul de la Neamț. În vremurile acelea era o concurență foarte mare. Fiind singurul seminar teologic din Moldova era bătălie pentru ”a intra”, uneori era o clasă de 30 de locuri și mai mult de cinci sute de candidați. De altfel, așa era și la liceul militar din Câmpulung sau la pedagogic și sanitar de la Botoșani”,

Pr. Teodor Ciurariu, Spitalul Municipal Dorohoi

Binecuvântare cu… răbdare

Înainte de examen, părinții au decis să mai facă împreună un drum la duhovnicul din munții Neamțului.

”Deci cu emoțiile tânărului concurent, am zis să-i facem o vizită (inițiativa aparținând părinților mei), știind ca înainte de un examen greu este bine să te spovedești și împărtășești. După o călătorie de o zi - cu cazare - la Mănăstirea Sihăstria, după o vizită la Părintele Cleopa, am purces la drum spre Sihla. Eu am urcat ușor (fiind și sportiv de performanță), tata și mama mai greu, iar un frate de-al meu - având un defect septal interventricular - a urcat cu dificultate”,

Pr. Teodor Ciurariu, Spitalul Municipal Dorohoi

Răspunsul primit de la Părintele Paisie a fost unul neașteptat pentru copilul care visa să devină preot:

”A urmat întâlnirea cu Părintele. Știți ce mi-a zis?

Răbdare........ răbdare..... răbdare, ceva în stilul Părintelui Cleopa!

A urmat examenul… Am picat. La vizita medicală… ceva probleme cu ochii. Emoționat, am apăsat prea tare cu mâna pe ochi și nu am mai văzut bine literele.

Părintele Irina, care era în comisie, mă întreabă:

- Măi biete, ce sport faci (eram toți dezbrăcați la bustul gol)?

Îi răspund: Fotbal, Părinte.

Zice: Bine uăi, ti duci acasă, îți faci ochelari și vii la anu!

Eu am început a plânge… Aveau de unde alege… M-am întors dezamăgit, am fost la un control la Dorohoi, apoi la policlinică - nu aveam nimic.

Deci Părintele Paisie a știut. Am intrat la Teologie în '90! Am avut răbdare”,

Pr. Teodor Ciurariu, Spitalul Municipal Dorohoi

Rugăciunea inimii și smerenia unui mare duhovnic

Un om care se ruga neîncetat, care a știut ce înseamnă ascultarea, care sfătuia cu smerenie și dădea canon după puterea fiecăruia.

”Era un practicant al rugăciunii inimii, era tăcut, ne citea dintr-o carte foarte ”ciorsăită" de atâta folosire… acum îmi dau seama că era un molitvelnic. Apropo de rugăciunea inimii… Aflasem despre ea de la părintele meu de parohie, un părinte bun, râvnitor, trăiește și acum Părintele Emil T. Ciomârtan. Dar nu mi-a dat prea multe detalii, cărți se găseau foarte puține”,

Pr. Teodor Ciurariu, Spitalul Municipal Dorohoi

Părintele din Dorohoi își amintește cum a îndrăznit, într-o zi, să îl întrebe pe duhovnicul Paisie despre rugăciunea inimii.

”Știți ce-mi răspunde? ”N-am auzit de ea!” Ulterior am aflat (din lecturile mele) că și Părintele Stăniloaie i-a pus aceeași întrebare și același răspuns a primit!”,

Pr. Teodor Ciurariu, Spitalul Municipal Dorohoi

Astăzi, Cozancea este căutată de pelerinii care știu că aici găsesc duhul binefăcător al Părintelui Paisie Olaru, duhovnicul părinților și al bunicilor lor. Drumul până la Cozancea este unul al purificării, al refacerii inimii, un drum al fiecăruia către sine însuși.

Duhul Părintelui Paisie primenește și astăzi sufletele. Iar călugării care viețuiesc acolo știu să îi îndrepte pe pelerini către bucuria și către liniștea rugăciunii neîncetate.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: